O fotografie i-a salvat viața. Povestea Cristinei, fata „albastră” căreia nimeni nu-i dădea nicio șansă: „Oamenii să nu se dea bătuți niciodată”

Când o româncă naturalizată în America și-a vizitat, în 2011, satul copilăriei, a auzit că-n localitate trăiește o fată albastră. Pur și simplu albastră, din cap și până-n vârful unghiilor, din cauza unei boli de inimă. Așa că a mers să vadă copila și să o pozeze, iar imaginea avea să i-o arate Ginei Buliga, fotograf. Cea din urmă nu a stat pe gânduri.

Cu poza fetei în mână, Buliga a mers la Alex Popa, de la Inima Copiilor, și l-a întrebat ce e de făcut. Așa începe povestea care i-a schimbat total viața Cristinei, fata albastră dintr-un sat de lângă Roman.

Popa înființase în 2006 o asociație, care avea ca misiune salvarea copiilor cu probleme medicale, în special cu afecțiuni cardiace. Mai mult, din donații și sponsorizări, construia o secție de Cardiochirurgie pediatrică la spitalul „Marie Curie” din București, iar unul dintre oamenii cu care pornise proiectul era medicul Cătălin Cîrstoveanu, șeful secției de Terapie Intensivă nou-născuți de acolo. Cîrstoveanu era cel care, în absența unor soluții pentru copiii cardiaci în țară, pleca cu ei în străinătate, voluntar, la operații și tratament. La el a apelat Alex Popa când a auzit de fetița albastră, iar în octombrie 2011 cei doi aveau să ajungă la Butnărești, lângă Roman, pentru a-i face consultul și ecografia Cristinei.

Imaginile de atunci ar putea fi de documentar, dacă cineva ar fi filmat fetița: un copil de 16 ani, bolnav de inimă, care ar fi trebuit operat în primul an de viață. În poziție fetală, cu genunchii la piept (poziție care îi favoriza oxigenarea organelor interne și a creierului), îngrozitor de retrasă și tăcută, Cristina era o mână de oase așezată în mijlocul unui pat dintr-o cameră mică de casă de țară.

La 16 ani cântărea sub 25 de kilograme, așa că ai ei o cărau de colo-colo, dar mai mult nu, pe brațe. Uneori, o mai scoteau pe afară și o plimbau pe uliță într-un căruț de butelii. Copila nu avea prieteni, nu vorbea și, de trei ani, nu mai putea să meargă. Oasele ei mici și subțiri anchilozaseră, iar ligamentele s-au scurtat. Cristina urma să moară.

Știa finalul, de la medicul din Iași la care mama ei reușise să o ducă: „- Ce te mai agiți, că o să-ți moară. Mai ai și alții acasă, mergi la ei”. Acum Cristina doar aștepta. Așa a găsit-o doctorul Cîrstoveanu, în octombrie 2011, când a ajuns la Butnărești, cu echograful după el, ca să o consulte. Era mic cât un laptop și avea autonomie maximum 10 minute pe baterie.

„Când am ajuns acolo, părea o casă plina de viata, mama Cristinei trebăluia prin casă, 6-7 frați erau prin curte, unul dormea în cabina tractorului. Cristina era în casă, stătea pe un recamier cu genunchii la piept…. era albastră sărăcuța. Lânga ea, era un casetofon cu casete. Ea își învăța frații să vorbească și să citească. Ne-am prezentat, am spus cam ce doream, că am vrea să o ajutam, dar a fost foarte foarte greu să o convingem. Până la urmă, îmi aduc aminte că au ieșit toți afară și am rămas cu ea. I-am promis că nu glumesc și că o să o ducem să se facă bine. Probabil fuseseră multe promisiuni și consulturi pe la spitale și realmente se simțea rău și nu mai avea încredere”, spune dr Cîrstoveanu.

„Am reușit chiar să mă uit să văd dacă e Fallot sau altceva și pentru că pulmonara era foarte mică am înregistrat și i-am trimis lui Alin, sa ne confirme”. Concluzia? Sunt speranțe, dar trebuie intervenit repede.

După discuția telefonică cu Alin Nicolescu, cardiolog, care lucra atunci la Spitalul Fundeni, au stabilit s-o aducă pe Cristina la București pentru analize și investigații, doar că era o problemă. Fata avea nevoie de însoțitor permanent, iar mama ei nu-i putea fi alături – acasă o așteptau alți șase copii. Așa a ajuns Violeta Bobeică, voluntar al asociației Inima Copiilor și cursant – la acel moment – al Școlii de asistente medicale să meargă după Cristina la Roman, să o găzduiască și să se ocupe de tot ce înseamnă controale și internări pentru fetiță.

„A fost o mare bucurie să vrea să trăiască, să mă lase să mă uit, să spună: Bine, vă cred, merg cu voi”, spune doctorul Cătălin Cîrstoveanu.

În noiembrie 2011 întreaga echipă știa diagnosticul Cristinei – pentalogie Fallot. Tradus, asta însemna că existau șanse pentru copilă, care a fost programată pentru operație la Bad Oeynhausen, clinică în Germania. Doar că fata s-a îmbolnăvit. O sângerare gastrică, produsă de un lapte hiperproteic – pe care Cristina îl primea tocmai pentru a mai lua în greutate -, avea să ducă la o spitalizare de o lună și jumătate în România.

Abia în februarie 2012, însoțită de Violeta, care primise procură de la familia copilei, Cristina avea să părăsească România cu destinația Bad. În Germania a fost reevaluată echografic, își amintește Violeta Bobeică, iar câteva zile a stat și în carantină, pentru că avea un stafilococ. Ulterior, Cristinei i s-a făcut un cateterism și i s-a dilatat artera pulmonară: „Am stat cu ea în noaptea aia, la terapie intensivă și m-am mirat de culoarea ei. Era la fel de sălbatică, iar spaima și-o manifesta prin tăcere și printr-un plâns ca un vaiet”, rememorează Bobeică. „Nu puteam să o las”.

A doua zi copila avea să fie supusă operației de corecție a malformației cardiace, efectuată de către doctorul Eugen Săndica, așa că voluntara asociației invocă în fața echipei medicale statutul ei – de elevă a școlii sanitare din București – și îl roagă pe dr Săndica să îi permită accesul în sala de operații „Am spus că mi-ar prinde bine să asist la intervenție, ar fi ca o practică și că nu am să scot o vorbă în sală”. Șapte ani mai târziu, Violeta Bobeică, acum asistent la Cardiochirurgie la „Marie Curie”, își amintește doar mirosul de piele arsă cu electrocauterul și liniștea din jur. Știe că minute în șir nu s-a desprins de lângă capul Cristinei. Până în momentul în care l-a auzit pe doctorul Săndica spunând „Acum repornim cordul”.

„Acela a fost momentul în care mi-au spus o stabilizează și că e mai bine să ies, să merg la o plimbare și că ne revedem peste două ore. Am ieșit și m-am oprit la o biserică mică. Acolo mi-am dat voie să plâng”.

Readusă la Terapie Intensivă, imediat după operație, Cristina își schimbase culoarea. Nu mai era albastră, ci roz, așa că Violeta face rost de o oglindă și îi arată copilei, la trezire, noua ei culoare la piele: „Știu că a zâmbit”.

Greul nu trecuse însă și nici nu topise tăcerea fetei. Cristina refuza să mănânce și nici nu dădea semne că vrea să înceapă recuperarea. Acela a fost momentul în care Violeta a cedat și a spus că ea se întoarce la București: „Nu pleca, că te iubesc”, a auzit voluntara de la copila pe care o îngrijea. „De atunci am făcut totul împreună: am făcut puzzle-uri, i-am spus povești, ne-am uitat la desene animate, am așteptat să se vindece pleurezia…”, spune Violeta Bobeică.

Pe 10 martie 2012, Cristina a fost externată, iar plecarea de la clinică – emoționantă. Impresionați de povestea ei, oamenii de la Bad i-au pregătit două geamantane cu haine și jucării pentru frații mai mici de acasă. O zi mai târziu, copila ajunge la Butnărești. Nu albastră, ci cu pielea roz, în sfârșit.

Și povestea Cristinei avea să se schimbe, nu doar culoarea pielii. Revenită câteva săptămâni mai târziu la București pentru o evaluare cardiologică la doctorul Alin Nicolescu, fata ajunge și la Centrul pentru copii Dr Nicolae Robănescu, unde face mai multe sesiuni de recuperare. Nu mai stătea ghemuită în mijlocul patului, ci într-un fotoliu rulant din care trage cât poate ca să se ridice. „Când am văzut-o mergând cu cadrul mi-a zâmbit, iar zâmbetul era al unui copil învingător, al unui copil tare bun”, spune Violeta Bobeică.

Copilul a învins. De șase ani, Cristina merge. Vorbește și râde. Iar acum iubește. A mai trecut printr-o intervenție chirurgicală tot la clinica din Germania, dar a doua oară însoțită de mama ei. După operație s-a recuperat, iar transformarea ei fizică, cromatică, neurologică și psihică a fost pusă de unii dintre consătenii Cristinei pe seama …schimbării.

„Oamenilor din sat le-a fost greu să creadă că e aceeași persoană. Copilul ghemuit, cianotic, care nu vorbea și nu mergea, plimbat cu căruțul de butelii prin sat e acum fata asta blondă, care râde, vorbește și calcă singură..Nu se poate, sigur e vreo soră mai mică de-a ei”, rememorează Alex Popa.

În urmă cu câteva zile, Cristina a împlinit 24 de ani, iar aceasta a fost cea mai frumoasă aniversare. De curând a devenit mamă a unui băiețel, perfect sănătos, pe care urmează să îl boteze Violeta. „Oamenii să nu se dea bătuți niciodată. Să lupte pentru copiii lor și să nu renunțe pentru că sunt bolnavi. Sunt șanse, mereu sunt șanse, dar trebuie să lupți pentru ele”, spune Cristina.

„Nu credeam că voi ajunge aici. La 12 ani nu mai puteam să merg, la 14 l-am auzit pe medic spunându-i mamei să plece la copiii de acasă, că eu mor, la 16 ani eram foarte rău. Nimeni nu-mi dădea șanse, nu se așteptau la nimic bun. Șansa mea a fost Inima Copiilor.”
În România se nasc în fiecare an între 800 și 1000 de copii cu malformații cardiace. La Târgu Mureș se operează circa 200 pe an, la Cluj 50-60, la „Marie Curie” tot în jur de 200. Unii (15%) pleacă în străinătate să se opereze, iar alții pur și simplu mor. În 2009, asociația Inima Copiilor a inițiat proiectul amenajarii departamentului de Cardiochirurgie de la Marie Curie cu speranța că mulți, cât mai mulți dintre acești copii vor putea fi salvați în România. Din septembrie 2013, clinica a devenit funcțională. Asociatia susține din donații misiunilor medicale lunare în cadrul cărora copiii românilor sunt salvați.