Timp de săptămâni, o fetiță de peste drum îmi făcea cu mâna zi și noapte. Nu puteam să uit privirea tulburătoare din ochii ei. Când, în cele din urmă, am decis să văd cine este, nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru adevărul sfâșietor care mă aștepta dincolo de acea ușă.
În fiecare seară, o urmăream de la fereastră. Era mereu acolo, o siluetă micuță, nu mai mare de cinci ani, stând lângă fereastră, cu mâna ei micuță făcându-mi cu mâna. Ochii ei, fixați pe ai mei, aveau o intensitate care îmi dădea fiori. Cine era ea? Ce voia de la mine?
M-am întors către soția mea, Simona, care era ghemuită pe canapea cu o carte în mână. „Iubito, e din nou acolo. Fetița despre care ți-am povestit.”
Simona s-a uitat în sus, cu sprâncenele încruntate. „Cea care îți face mereu cu mâna?”
Am dat din cap, simțind un nod de tristețe. „Da. E ceva… nu știu. Ceva în ochii ei. Parcă încearcă să-mi spună ceva.”
Simona și-a pus cartea deoparte și a venit lângă mine la fereastră. „Oh, Mircea,” a spus ea ușor, punându-mi o mână pe umăr. „Poate că e doar un copil singuratic. Ai încercat să-i faci și tu cu mâna?”
Am dat din cap, cu ochii încă fixați pe silueta mică de peste drum. „Nu, nu pot să explic, Simona. Simt că e mai mult de atât. Parcă mă cheamă.”
Prinderea Simonei pe umărul meu s-a strâns. „Dragule, începi să mă sperii puțin. E doar un copil care îți face cu mâna. Nu te gândi prea mult la asta, bine?”
M-am smuls din privirea asupra ferestrei și am forțat un zâmbet. „Ai dreptate. Probabil doar îmi fac griji degeaba.”
Am tras draperiile, dar nu puteam scăpa de senzația că întorc spatele la ceva important.
În acea noapte, somnul m-a ocolit, iar visele mele au fost bântuite de imaginea fetiței care striga după ajutor.
„Nu mă lăsa,” plângea ea în visele mele. „Te rog, nu pleca.”
M-am trezit într-o sudoare rece, cu fața îngrijorată a Simonei aplecată asupra mea.
„Mircea? Ești bine? Vorbeai în somn.”
M-am ridicat în șezut, cu inima bătând puternic. „Nu știu. Fetița aceea. Era în visele mele. Plângea.”
Ochii Simonei s-au mărit de îngrijorare. „Poate ar trebui să vorbim cu cineva despre asta. Un terapeut, poate?”
Am dat din cap. „Nu, cred că trebuie să fac ceva. Nu pot să mai ignor asta.”
La prima oră a dimineții, m-am trezit epuizat. Capul îmi pulsa din cauza coșmarurilor de noaptea trecută. Aroma clătitelor proaspăt făcute se ridica din bucătărie, dar chiar și promisiunea micului meu dejun preferat nu mi-a ridicat moralul.
Am coborât scările, unde Simona m-a întâmpinat cu o ceașcă de ceai fierbinte și un platou de clătite aurii.
„Noapte grea?”
Am dat din cap, luând o înghițitură de ceai fierbinte. „Da, nu am putut să scap de acele vise.”
Când am terminat micul dejun, am fost atras din nou către fereastră. Inima mi-a sărit o bătaie când am văzut fetița stând acolo. Mi-a făcut cu mâna în momentul în care privirile noastre s-au întâlnit.
Mâna ei micuță întinsă părea să mă atragă ca o molie către flacără.
Am pus ceașca jos cu un zgomot. „Asta e. Mă duc să vorbesc cu părinții ei. Nu mai suport.”
Ochii Simonei s-au mărit. „Mircea, ești sigur de asta?”
Am dat din cap, cu ochii fixați pe clădirea de peste drum. „Trebuie să știu, Simona. Nu pot să explic, dar… simt că are nevoie de mine. Devenea ciudat. Aseară mi-a făcut cu mâna în același fel. Ce vrea de la mine? Nu înțeleg.”
Simona a venit din spate și m-a cuprins cu brațele în jurul taliei. „Ai grijă, bine? Și sună-mă dacă ceva nu ți se pare în regulă.”
M-am întors și i-am sărutat fruntea. „O să am grijă. Promit.”
Drumul până la clădirea de peste drum a părut cel mai lung din viața mea. Inima îmi bătea cu putere în piept în timp ce mă apropiam de clădire, cu palmele transpirate în timp ce apăsam butonul pentru apartamentul în care o văzusem pe fetiță de atâtea ori.
A fost o pauză lungă, apoi vocea unei femei a răsunat prin interfon. „Da? Cine e?”
„Bună, sunt Mircea de peste drum. Aș vrea să vorbesc cu tine despre fiica ta.”
O altă pauză, mai lungă de data asta. Apoi, ușa s-a deschis cu un bâzâit.
O femeie stătea în prag. Inima mi s-a oprit în momentul în care am văzut-o.
„LILIANA?” am șoptit, abia crezându-mi ochilor.
Ea a dat din cap, cu lacrimile strălucindu-i în ochi. „Bună, Mircea. A trecut mult timp.”
Înainte să pot răspunde, o figură mică a apărut în spatele Lilianei. Fetița. M-a privit în sus, cu ochii mari și plini de speranță.
„TATI?!” a ciripit ea.
M-am simțit ca pe o barcă în furtună. M-am sprijinit de tocul ușii ca să mă stabilizez.
„Ce-a spus?”
Liliana s-a dat la o parte, invitându-mă să intru. „Intră, Mircea. Avem multe de discutat.”
M-am prăbușit pe canapeaua uzată, cu capul învârtindu-se. Liliana s-a așezat în fața mea, cu ochii plini de lacrimi.
„Mircea, îți amintești weekendul acela la casa de la lac? Acum șase ani?”
Am dat din cap, amintirile năvălind în mintea mea. „Ultimul nostru weekend împreună înainte de—”
„Înainte să ne despărțim,” a continuat ea. „Ceea ce nu știam atunci era… că eram deja însărcinată.”
Capul mi s-a ridicat brusc. „Ce? Dar cum? De ce nu mi-ai spus?”
Lacrimile Lilianei au început să curgă. „Am încercat, Mircea. Dumnezeule, am încercat. Dar te-ai mutat din oraș și ți-ai schimbat numărul. Era ca și cum ai fi dispărut.”
„Aveam dreptul să știu,” am spus, cu ochii arzând.
„Știu. Eram tânără și speriată. Până când am avut curajul să te caut cu adevărat, trecuseră deja ani. Am crezut că e prea târziu.”
Fetița, pe care Liliana o numea Ioana, stătea tăcută într-un colț, ochii ei neclintit asupra feței mele.
Fiica mea. Cuvântul îmi răsuna în minte, străin, înfricoșător și minunat în același timp.
„Când te-ai mutat aici?” m-am întors către Liliana.
„Acum câteva luni. Am fost transferată cu serviciul. Când te-am văzut prin fereastră în prima zi…” a continuat ea, cu ochii pierduți. „I-am spus Ioanei că tu ești tatăl ei. Am crezut că nu o să te mai văd niciodată.”
M-am aplecat, luându-mi fața în mâini, inima zbătându-se în piept.
„Ce urmează acum?” am întrebat, fără să ridic privirea.
Liliana a oftat, vocea ei abia audibilă. „Nu știu. Nu mă așteptam niciodată să se întâmple asta.”
M-am ridicat și am mers către fereastră. Ioana s-a apropiat timid de mine, și când i-am întins mâna, ea și-a pus-o pe a mea fără ezitare.
Un val de emoții m-a copleșit.
Am rămas tăcut câteva momente, ținând mâna mică a Ioanei în a mea. Inima îmi bătea neregulat, și mintea mea era inundată de gânduri contradictorii. Ce făceam acum? Cum ar putea viața mea să se schimbe atât de dramatic dintr-o dată?
Simona. Gândul la ea mi-a trecut prin minte ca un fulger. Am ridicat privirea către Liliana, care mă privea cu o tristețe și o îngrijorare evidentă în ochi.
„Liliana…” am început, cu vocea tremurând. „Simona… soția mea. Ce-i voi spune?”
Liliana a oftat adânc, jucându-se nervoasă cu degetele. „Nu am nicio idee, Mircea. Nu vreau să-ți complic viața mai mult decât este deja. Dar Ioana avea dreptul să știe cine este tatăl ei. Nu am putut să o mai mint.”
Ioana mă privea acum cu o curiozitate copilărească, ochii ei strălucind de o speranță pe care mi-era teamă că nu o voi putea îndeplini.
M-am lăsat pe vine lângă ea, încercând să-mi găsesc cuvintele. Cum vorbești cu o fetiță care abia a aflat că are un tată? Și cum o faci când tu însuți ești copleșit de acest adevăr?
„Ioana…” i-am spus ușor, zâmbindu-i. „Eu… nici nu știam că existai până acum. Dar vreau să te cunosc. Vreau să facem asta împreună. Ești de acord?”
Ochii ei mari s-au mărit și mai mult, iar un zâmbet timid i-a apărut pe buze. A dat ușor din cap și mi-a strâns mâna puțin mai tare.
„Da, tati,” a spus ea cu o voce mică, dar fermă.
Cuvintele ei m-au lovit în inimă. „Tati.” Eram tatăl ei, un rol pe care nu l-am cerut, dar care mi-a fost dat, și nu aveam de gând să-l resping.
M-am ridicat, cu genunchii tremurând. „Liliana, trebuie să merg acasă. Trebuie să vorbesc cu Simona.”
Liliana a dat din cap, înțelegătoare. „Desigur, Mircea. Știu că asta va fi greu. Dar să știi… nu trebuie să iei o decizie acum. Doar gândește-te la asta. Ioana și cu mine vom fi aici.”
Am privit-o pe Ioana, care mi-a făcut cu mâna din nou, de data asta zâmbind, și mi-am dat seama că acel gest simplu, care mi-a provocat atâta neliniște, era de fapt un strigăt tăcut după conexiune. Acum, totul avea sens.
Am ieșit din apartament, simțind că picioarele mele merg pe pilot automat. Cum îi voi spune Simonei? Cum îi voi explica totul? Ea era totul pentru mine, dar acum viața mea lua o întorsătură pe care nici măcar nu o visam.
Când am ajuns în fața ușii noastre, am simțit că inima îmi bate de două ori mai repede. Am deschis încet ușa și am intrat în apartament. Simona era în sufragerie, cu telefonul în mână, probabil trimițând un mesaj, și m-a privit imediat când m-a văzut.
„Mircea? Ce s-a întâmplat? Arăți de parcă ai văzut o fantomă.”
Am respirat adânc, încercând să-mi adun curajul. „Simona… trebuie să vorbim. E ceva foarte important.”
A pus telefonul jos, fruntea ei încruntându-se. „Ce se întâmplă?”
Am simțit că timpul s-a oprit în acel moment. Am încercat să găsesc cele mai potrivite cuvinte, dar toate păreau atât de nepotrivite.
„Simona… tocmai am aflat că am o fiică.”
Ochii ei s-au mărit, iar tăcerea dintre noi a devenit de nesuportat.
„Ce…?” a șoptit ea, vocea ei tremurând. „Cum e posibil așa ceva?”
Am făcut un pas înainte, încercând să mă aproprii de ea. „Înainte să ne întâlnim, am avut o relație… și nu am știut niciodată că Liliana, fosta mea, a rămas însărcinată. Nici nu am avut idee… până astăzi.”
Simona s-a retras puțin, șocată, iar lacrimile au început să-i curgă pe obraji. „Și acum ce înseamnă asta pentru noi, Mircea? Ce înseamnă asta pentru noi?”
Am simțit că îmi pierd controlul, dar am făcut tot posibilul să rămân calm. „Nu știu, Simona. Nu știu ce va însemna. Dar Ioana este fiica mea, iar eu trebuie să fiu acolo pentru ea. Nu o pot abandona. Dar… te iubesc. Nu vreau să pierd ceea ce avem.”
Simona a închis ochii și și-a pus mâinile la față, încercând să proceseze tot ce i-am spus. „Dă-mi timp, Mircea. Trebuie să mă gândesc la asta. E mult prea mult.”
Am dat din cap, respectându-i dorința. „Desigur, Simona. Îți voi da tot timpul de care ai nevoie.”
Am ieșit încet din cameră, dându-mi seama că viața mea se schimbase pentru totdeauna. Eram prins între două lumi: una a iubirii pe care o aveam cu Simona și una a noii realități, unde eram tatăl Ioanei. Iar răspunsurile pe care le căutam nu erau ușor de găsit.
Am rămas lângă fereastră, privind spre clădirea de peste drum. Fetița care îmi făcea cu mâna nu mai era un mister. Era Ioana. Fiica mea. Și acum, era timpul să-mi asum responsabilitatea pentru ceea ce însemna asta.