Ceea ce trebuia să fie o zi de nuntă perfectă a luat o întorsătură bizară când un sicriu, acoperit cu o fundă uriașă, a fost adus la altar. Mireasa a rămas uluită, invitații au stat în tăcere, și ceea ce a urmat avea să fie amintit drept cea mai neașteptată farsă a zilei.
„Ești sigură că ești pregătită pentru asta?” m-a întrebat tatăl meu, punându-mi mâna caldă pe umăr în timp ce îmi ajustam voalul în oglindă.
„Sunt pregătită de o viață, tată,” i-am spus zâmbind. Mâinile îmi erau stabile, dar inima îmi bătea de emoție.
Nu eram genul de fată care visa la povești de basm, dar mereu am vrut această zi — o zi plină de iubire, râsete și familie. Iar acum, se întâmpla. Totul era perfect, până la ultimul detaliu, exact cum am planificat.
Am petrecut luni întregi alegând florile, culorile potrivite și asigurându-mă că toată lumea știe ce are de făcut. Mama obișnuia să spună că eram un pic cam control-freak, dar mă simțeam în siguranță știind că lucrurile sunt în ordine.
„Arăți minunat,” a adăugat tatăl meu, puțin emoționat.
„Nu începe să plângi încă,” l-am tachinat. „Încă mai trebuie să ajungem la altar.”
Abia așteptam să merg pe acel culoar și să-l văd pe Andrei — viitorul meu soț. El nu era ca mine. Nu analiza lucrurile prea mult. Andrei era calm și amuzant, mereu gata să mă facă să râd când deveneam prea serioasă. Asta era ceea ce iubeam cel mai mult la el.
Eu și Andrei ne-am întâlnit acum patru ani la petrecerea unui prieten comun. Stăteam într-un colț, evitând conversațiile mici, iar el s-a apropiat de mine cu un zâmbet mare.
„Pari că te distrezi de minune,” a spus, ținând câte o băutură în fiecare mână.
„Urăsc petrecerile,” am recunoscut.
„Și eu,” a râs el, deși era clar că se distra.
Acesta era Andrei — relaxat, cu un talent pentru a face totul să pară mai bun. Am început să vorbim și nu a trecut mult până am început să râd și eu. Noaptea aceea a schimbat totul pentru mine.
Eram diferiți în multe privințe, dar ne potrivim perfect. Eu iubesc ordinea; el iubește spontaneitatea. Eu am viața planificată; el preferă să trăiască după cum vine. Dar, cumva, funcționa.
„Nu-mi vine să cred că te măriți,” mi-a spus cea mai bună prietenă a mea, Ana, la petrecerea burlăcițelor. „Îmi spuneai că nu crezi în toate chestiile astea cu nunțile.”
„Nu credeam,” i-am răspuns, gândindu-mă la Andrei. „Dar apoi l-am întâlnit pe el.”
Andrei avea propriul său grup de prieteni — băieți pe care îi cunoștea din școala generală. Erau un grup gălăgios și mereu puși pe șotii. Uneori mă scoteau din minți, dar știam că pentru Andrei însemnau lumea întreagă.
Cel mai bun prieten al lui, Doru, era mereu capul răutăților, venind cu farse și scheme nebunești. Băieții se autointitulau „clubul burlacilor”, ca și cum ar fi rămas blocați în liceu.
„O să se maturizeze și ei într-o zi,” spunea Andrei mereu, zâmbind.
Dar, chiar dacă erau uneori imaturi, Andrei era diferit când era cu mine. Nu era doar un farsor — era grijuliu și atent, mereu găsind mici modalități de a mă face să zâmbesc. Îmi lăsa bilețele, gătea cina când eram obosită și mă asculta, fără să se plângă, când planificam nunta la nesfârșit.
„Asta faci când iubești pe cineva,” mi-a spus odată, ridicând din umeri, de parcă ar fi fost cel mai simplu lucru din lume.
Ziua cea mare sosise, iar soarele strălucea. Era perfect. În timp ce stăteam acolo, pregătită să mă căsătoresc cu iubirea vieții mele, am luat o respirație adâncă. Tatăl meu era lângă mine, familia și prietenii ne așteptau afară, iar Andrei… ei bine, probabil făcea glume cu prietenii lui, încercând să-și calmeze nervii.
„Ești pregătită?” m-a întrebat din nou tata, simțindu-mi emoția.
„Nu am fost niciodată mai pregătită,” i-am răspuns.
Cu o ultimă privire în oglindă, am zâmbit. Totul era exact așa cum trebuia să fie. Nu eram nervoasă, doar nerăbdătoare să-l văd pe Andrei stând la capătul acelui culoar, așteptându-mă.
Și apoi am ieșit afară.
Ceremonia decurgea perfect. Muzica răsuna ușor în aer în timp ce eu și Andrei stăteam față în față, cu mâinile strâns împletite. Zâmbea la mine, iar eu simțeam căldura iubirii lui în acel moment. Inima mea era plină de bucurie, iar lacrimile i se adunau în ochi. Eram pe cale să ne rostim jurămintele, cele mai importante cuvinte din viețile noastre.
Dar, chiar când eram gata să vorbesc, am observat ceva ciudat. Din spatele locației, un grup de oameni a apărut. Mersul lor era lent, cărând ceva greu. La început am crezut că era o glumă — cineva care aducea un cadou de nuntă de ultim moment. Dar pe măsură ce se apropiau, am văzut ce purtau. Un sicriu.
Inima mi-a căzut. Am clipit, sperând că îmi imaginez, dar nu — era acolo. Un sicriu de lemn real, cu o fundă roșie uriașă deasupra.
„Ce…?” am șoptit pentru mine, neputând să procesez ce se întâmplă. Asta nu putea fi real.
Invitații, care zâmbeau și râdeau cu doar câteva momente înainte, au amuțit. Muzica părea să se estompeze pe fundal în timp ce toți ochii s-au îndreptat spre sicriu. Confuzia s-a răspândit printre oameni. Pulsul mi-a accelerat. M-am uitat la Andrei, așteptându-mă să reacționeze, dar și el stătea acolo, cu ochii larg deschiși, ca toată lumea.
„Ce naiba e asta?” mă gândeam, simțind cum panica îmi crește în piept. „E o farsă? Ceva ce a mers prost?” Am privit în jur, căutând vreun indiciu, dar nimeni nu părea să știe ce se întâmplă. Capul îmi vâjâia și simțeam că mă ia cu amețeală.
Grupul de bărbați care căra sicriul se apropia tot mai mult. Inima îmi bătea în piept și simțeam cum îmi tremurau genunchii. M-am agățat strâns de mâna lui Andrei, dar și el părea prea șocat să se miște.
S-au oprit chiar în fața altarului și au așezat sicriul la picioarele noastre. Abia mai respiram.
Atunci, unul dintre prietenii lui Andrei — Doru, cavalerul de onoare — a făcut un pas înainte. Bineînțeles, era el. Dacă cineva putea fi în spatele unei asemenea nebunii, acela trebuia să fie Doru. A întins mâna spre capacul sicriului, mișcându-se încet, de parcă intenționa să construiască suspansul.
„Doru, ce naiba se întâmplă?” am reușit în sfârșit să spun, cu vocea tremurândă.
Nu mi-a răspuns. În schimb, a zâmbit — un zâmbet mare și prostesc — și a ridicat capacul.
Am rămas fără suflare. Înăuntru nu era ceea ce mă temeam. Nici o surpriză sumbră sau o glumă morbidă. În schimb, acolo se afla un portret mare înrămat al lui Andrei, cu o fundă imensă de cadou înfășurată în jurul lui, de parcă ar fi fost un fel de dar.
Pentru o secundă, am fost prea uluită ca să reacționez. Mintea mea încerca să găsească sens în ceea ce vedeam. Apoi, din spatele sicriului, restul prietenilor lui Andrei au sărit afară, strigând: „Surpriză!!!”
Am rămas acolo, nemișcată, încercând să procesez totul. Mintea mea a trecut de la panică la confuzie și apoi… la realizare. Încet, mi-am dat seama: totul era o farsă. O farsă ridicolă și exagerată pusă la cale de prietenii lui Andrei. Sicriul, portretul — totul. Simbolizau faptul că Andrei era „mort” pentru ei acum că se căsătorea.
„Nu pot să cred,” am mormăit, încă în stare de șoc.
Doru a izbucnit în râs, clar mulțumit de el însuși. „Acum e un bărbat însurat! S-a dus pentru totdeauna!” a strigat, arătând spre poza lui Andrei. Restul băieților râdeau și ei, bătându-se pe spate, ca și cum ar fi reușit cea mai tare farsă din toate timpurile.
M-am întors spre Andrei, care acum zâmbea jenat. „N-am avut nicio idee,” a spus repede, ridicând mâinile ca să se declare nevinovat în toată această poveste. „Jur, nu știam că planificau asta.”
Pentru un moment, nu știam ce să fac. O parte din mine voia să-l stranguleze pe Doru pentru că a făcut ceva atât de nebunesc în mijlocul nunții mele. Dar apoi… absurdul situației m-a lovit. Prietenii lui Andrei făceau mereu astfel de farse. Era modul lor de a arăta că le pasă. Și, sincer, era destul de amuzant.
Înainte să îmi dau seama, am început să râd. Nu mă puteam abține — întreaga situație era atât de ridicolă. Curând, Andrei a început și el să râdă, iar apoi invitații ni s-au alăturat. Tensiunea s-a dizolvat, iar atmosfera s-a relaxat din nou. Nunta nu fusese distrusă. De fapt, devenise și mai memorabilă.
„Nu pot să cred că ați făcut asta,” am spus, ștergând o lacrimă de la atâta râs.
„Totul din distracție,” a răspuns Doru, încă zâmbind larg. „Nu puteam să-l lăsăm pe Andrei așa ușor. Trebuia să ne luăm rămas bun de la el cum se cuvine.”
Andrei dădea din cap, încă zâmbind. „Sunteți nebuni.”
„Ei bine,” am spus, încă respirând greu de la râs, „E un lucru bun că toți prietenii și familia noastră au simțul umorului. Asta putea să meargă foarte prost.”
M-am întors către Andrei, simțind un val de iubire și ușurare. În ciuda nebuniei, totul era perfect. Aceasta era nunta noastră, și avea să fie o zi pe care nu o vom uita niciodată.
Andrei s-a apropiat, sărutându-mă ușor. „Te iubesc,” a șoptit el, cu ochii strălucind.
„Și eu te iubesc,” i-am șoptit înapoi, gândindu-mă în sinea mea: Ce zi!