Un bătrân vine în ajutorul unei mame singure când o roată se desprinde de la căruciorul bebelușului ei. Câteva zile mai târziu, se trezește la bordul unui avion privat în drum spre o destinație tropicală.
Marin Ionescu, la cei șaptezeci și doi de ani, văduv cu doi copii, avea puține vise rămase. Viața lui era simplă și previzibilă. Se trezea în fiecare dimineață la răsăritul soarelui, își lua bicicleta și mergea la brutăria din sat pentru a cumpăra chifle proaspete. După micul dejun, își umplea ziua cu treburi mici și, după prânz, se ocupa de atelierul său, unde meșterea diverse lucruri până la cină. O rutină pe care o respecta fără abatere, până când într-o zi le-a întâlnit pe Ioana și fiica ei, Andreea.
În acea dimineață, Marin mergea pe drumul obișnuit către brutărie, dar la un colț de stradă a văzut o tânără îmbrăcată într-un trening gri, încercând să repare un cărucior vechi. Una dintre roțile căruciorului se desprinsese, iar bebelușul ei plângea în timp ce căruciorul înclinat îi provoca disconfort.
„Bună dimineața,” a spus Marin cu blândețe. „Aveți nevoie de ajutor?”
Tânăra s-a uitat în sus, iar Marin a văzut lacrimi în ochii ei. „Da,” a spus ea cu voce tremurândă. „Cred că da!” Apoi, spre surprinderea lui, a început să plângă.
„Vă rog, nu plângeți,” a spus Marin, atingând-o stângaci pe umăr. „Vom rezolva totul imediat.”
„Sunt atât de neîndemânatică,” a oftat ea. „N-ar fi trebuit să scot acest cărucior vechi… Dar a fost al meu când eram copil. M-am gândit că poate îl pot folosi pentru Andreea.”
„E frumos că l-ați păstrat,” a spus Marin cu un zâmbet cald. „Am păstrat și eu multe lucruri de-ale copiilor mei, iar acum nepoții mei le adoră.”
Ioana a zâmbit timid. „Da, am și eu o mulțime de amintiri din copilărie, dar se pare că căruciorul nu a rezistat timpului. Era în podul casei părintești și m-am simțit nostalgică.”
„Să vedem ce putem face,” a spus Marin. A scos din coșul bicicletei o trusă mică de scule și a început să examineze căruciorul. „Aha, nu e nimic grav. Una dintre piulițe s-a slăbit, de aceea s-a desprins roata.”
Marin a lucrat cu grijă la roată, apoi a spus: „Ar fi bine să scoateți bebelușul pentru câteva momente, s-ar putea să se miște brusc când o fixez la loc.”
Ioana și-a luat fetița în brațe, iar Marin a montat roata la locul ei. „Gata,” a spus el cu bucurie. „Reparat și pregătit de drum!”
Tânăra zâmbea cu recunoștință. „Mulțumesc mult,” a exclamat ea. „Mi-ați salvat ziua! E prima mea zi înapoi acasă, în Pitești, și era pe cale să fie un dezastru.”
„De unde ați venit?” a întrebat Marin.
„Am terminat facultatea în Cluj,” a răspuns Ioana.
„Sunteți norocoasă! Eu n-am fost niciodată în Cluj, sau la mare. Nu am văzut niciodată marea,” a spus Marin visător.
„Clujul e frumos, dar eu am vrut ca Andreea să crească în locul unde am crescut și eu,” a explicat Ioana.
„Mi-aș fi dorit ca și copiii mei să simtă la fel,” a oftat Marin. „Uneori trec ani fără să-i văd sau să-mi văd nepoții. Cum o cheamă pe fetița ta?”
„Andreea,” a spus Ioana. „Și eu sunt Ioana!”
„Eu sunt Marin,” a spus el, strângându-i mâna. „Părinții tăi trebuie să fie mândri de tine.”
Ochii Ioanei s-au umplut din nou de lacrimi. „Au murit acum un an,” a spus ea. „Îmi lipsesc foarte mult.”
„Îmi pare rău să aud asta,” a spus Marin. „Ce-ar fi să mergem la o cafea? Să mai vorbim puțin.”
Marin a invitat-o pe Ioana la cafeneaua sa preferată din colț. În timp ce Emma se juca liniștită în cărucior, cei doi au discutat ore întregi.
„Marin,” a spus Ioana la finalul discuției, „mâine plecăm într-o excursie scurtă. Te-ai gândit vreodată să vezi marea?”
Marin a zâmbit, iar Ioana a aranjat să-l ia de acasă dimineața următoare. Când a sosit, Marin era gata, dar nu se aștepta să vadă o mașină neagră elegantă care a oprit în fața casei lui. „Unde mergem?” a întrebat el uimit.
„E o surpriză,” a spus Ioana zâmbind.
Când au ajuns la aeroport și au văzut un avion privat așteptându-i, Marin aproape că nu și-a putut crede ochilor.
„Ce se întâmplă?” a întrebat el, uimit.
„Te duc să vezi marea,” a spus Ioana zâmbind larg. „Este timpul să-ți îndeplinești un vis.”
Marin s-a urcat în avion, complet copleșit de emoție. „Eu, zburând! Văzând marea! Este incredibil!”
„Am vrut să-ți ofer o surpriză,” a spus Ioana. „Ai fost atât de bun cu noi. Foarte puțini oameni ar fi făcut ce ai făcut tu.”
De atunci, Marin a devenit un oaspete permanent în vacanțele Ioanei și un bunic adoptiv pentru mica Andreea.
Ce putem învăța din această poveste?
Viața poate aduce surprize incredibile atunci când te aștepți cel mai puțin. Marin și-a imaginat că își cunoaște deja toate limitele, dar un gest simplu de bunătate i-a schimbat viața pentru totdeauna.