Căsnicia mea cu Andrei fusese un basm pentru mine, cel puțin până în ziua când m-am întors dintr-o călătorie de afaceri și mi-am găsit propria curte transformată în decorul unei înmormântări – înmormântarea mea, de fapt. Andrei stătea în fața invitaților îmbrăcați în negru, întâmpinându-i solemn. Am simțit cum sângele îmi îngheață în vine. Ce Dumnezeu se întâmpla?
Se spune că dragostea ne împinge la gesturi nebunești, dar să organizezi înmormântarea unei persoane care trăiește? Asta era un nivel de nebunie pe care nu-l prevăzusem.
Eu și Andrei eram căsătoriți de șase ani. Ne întâlnisem printr-o prietenă comună, Roxana, la o petrecere. Îmi amintesc că m-a cucerit instantaneu cu umorul lui plin de farmec și glumele sale aparent puerile, dar care, cumva, stârneau râsete din suflet.
După acea seară, i-am spus Roxanei că Andrei era diferit de oricine cunoscusem. Șase luni mai târziu, m-a cerut în căsătorie în cafeneaua noastră preferată. Eram convinsă că luasem cea mai bună decizie din viața mea atunci când am spus „da”.
Am început să ne dorim un copil aproape imediat după ce ne-am căsătorit.
Însă fiecare test negativ era ca o rană adâncă. Nu înțelegeam de ce ni se întâmplă asta. După doi ani de speranțe spulberate, am apelat la specialiști în fertilitate.
Tratamentul era scump, obositor și dureros, iar speranțele noastre continuau să fie zdrobite. Iar în tot acest timp, presiunile din partea familiei deveniseră insuportabile.
„Ai încercat ceaiurile de plante pe care ți le-am recomandat?” insista mătușa Sonia, de fiecare dată când ne vedeam. „Vecina mea jură că funcționează.”
La ultima reuniune de familie, verișoara mea a anunțat că este însărcinată. Nu am putut să rămân acolo, așa că am fugit în baie să-mi ascund lacrimile. Andrei m-a găsit stând pe capacul toaletei, plângând.
„Hei, iubito,” mi-a spus el, îngenuncheând lângă mine. „Vrei să plecăm de aici? Putem găsi o cantină cu mâncare îndoielnică.”
Am râs printre lacrimi. „Vor ști de ce plecăm.”
„Și ce dacă?” a ridicat din umeri. „Ei nu ne trăiesc viața. Suntem bine, doar noi doi.”
Așa era Andrei. În timp ce lumea mă făcea să mă simt neîmplinită pentru că nu aveam copii, el mă vedea completă.
Viața mea profesională era partea care îmi aducea bucurie. Urmasem o cale lungă și eram manager într-o companie de prestigiu, coordonând o echipă de oameni talentați. Eram mândră de succesul meu și de faptul că obținusem contracte importante. Andrei, de partea lui, lucra ca și contabil, dar găsea bucurie în reușitele mici și satisfacția de a ajuta alți colegi. Relația noastră era simplă, dar frumoasă – cel puțin așa credeam.
Totul s-a schimbat luna trecută. Eram la birou când am primit un apel de urgență de la șeful meu, David.
„Laura, trebuie să mergi la București,” a spus el. „E nevoie de tine acolo pentru un proiect major.”
„Când?” am întrebat.
„Mâine. Ar putea dura o săptămână.”
Am înțeles imediat ce implica asta: să lipsesc de la ziua de naștere a lui Andrei. Plănuisem totul cu grijă, inclusiv un grătar de proporții. M-am întors acasă cu inima grea.
„Ce miroase așa bine?” am încercat să schimb subiectul când l-am găsit pe Andrei gătind.
„Noua marinadă pentru petrecerea de duminică,” mi-a răspuns cu un zâmbet.
„Andrei… trebuie să vorbim.”
Când i-am spus despre plecarea mea, privirea lui s-a întunecat. „Dar petrecerea? Ziua mea?”
„O să sărbătorim când mă întorc,” am spus cu o voce tremurândă. „Îți promit.”
S-a întors spre tăiatul legumelor, ascunzându-și dezamăgirea.
Săptămâna de lucru din București a fost solicitantă, dar am reușit să îmi fac treaba mai devreme. Entuziasmată, am pornit spre casă, doar ca să găsesc strada plină de mașini și oameni adunați la noi acasă.
În curtea noastră era amenajată o scenă pentru o înmormântare. Scaune, flori, și, în centru, un portret de-al meu, înconjurat de panglici negre.
„Andrei!” am strigat când l-am văzut primind invitații.
A întors capul cu o privire de foc.
„Ce cauți aici?” a întrebat, furios.
Am aflat repede motivul. Mama îi spusese despre o ofertă de promovare, pe care plănuiam să o discutăm când mă întorc. El crezuse că asta însemna să-l părăsesc.
„Chiar ai organizat înmormântarea mea?” l-am întrebat.
„Credeam că mă părăsești,” a spus el, tremurând. „Munca a fost mereu pe primul loc pentru tine.”
„Ți-au oferit și ție un post în București!” am izbucnit, cu lacrimi în ochi. „Vroiam să luăm decizia împreună.”
Oaspeții începeau să plece, simțindu-se incomod.
„Îmi pare rău,” a spus Andrei. Dar șocul era prea mare.
Am decis să petrec noaptea la mama. A doua zi, am acceptat promovarea și am sunat un avocat.
Era timpul să închei această poveste, chiar dacă nu așa visasem să fie finalul.