În fiecare duminică, vizitam mormântul soțului meu, Andrei, pentru a mă simți aproape de el. Totul părea calm și liniștit, până într-o zi, când am găsit ouă crude sparte pe piatra funerară. La început, am crezut că era o glumă, dar, când am surprins făptașul, am descoperit că era cineva în care aveam o mare încredere.
Andrei a murit brusc acum un an, fără avertisment, în urma unui atac de cord. Douăzeci și cinci de ani de viață împreună, pierduți într-o clipă. După acea pierdere, viața mi s-a transformat într-un loc sumbru și confuz. Am încercat să fiu puternică pentru copii, dar sufletul meu era distrus. În fiecare duminică mă duceam la cimitir, singura cale prin care mă simțeam conectată cu el.
Cimitirul era tăcut și singuratic, doar eu și Andrei acolo. Așa a fost până când, acum trei luni, am observat primele coji de ouă și gălbenușuri pe piatra lui. M-am aplecat să curăț, gândindu-mă că poate erau doar niște copii care se distrau. După două săptămâni, am găsit iar ouă, mai multe, iar inima mea a început să simtă un fior neliniștitor.
Am cerut ajutor la biroul cimitirului, dar răspunsul a fost rece și indiferent. „Nu avem camere de supraveghere în secțiunile noi,” mi-a spus angajatul. Am completat un raport, dar știam că nu va duce nicăieri. Câteva zile mai târziu, am găsit ouăle iar. Am urlat în golul cimitirului, întrebând ce vrea cineva de la Andrei, chiar și după moartea lui.
În ajunul aniversării morții lui Andrei, nu am putut dormi. M-am hotărât să merg la cimitir, înainte de răsărit, când totul era tăcut. Când am ajuns la mormântul lui, am văzut din nou coji de ouă și o siluetă lângă piatră. Înghețată de groază, am strigat și am alergat spre acea siluetă.
„Ana?” am spus, cu vocea tremurândă. A fost sora mea. Ținea un ou în mână, iar privirea ei era rece. „Tu ai făcut asta?” am întrebat, furioasă. Ana a râs amar și mi-a spus că Andrei m-a mințit toți acești ani, că a avut o aventură de cinci ani cu ea și că i-a promis un viitor pe care nu i l-a dat niciodată.
„Cum ai putut?” am întrebat, șocată. Ana mi-a spus că Andrei nu era bărbatul pe care îl credeam. „M-a mințit pe mine și pe tine,” a adăugat ea, înainte de a lăsa oul să cadă pe pământ.
M-am simțit pierdută, fără cuvinte. Pe măsură ce Ana pleca, cuvintele ei mă urmăreau. „Cinci ani?” am șoptit în minte. Cum puteam să nu fi știut nimic despre asta?
În ziua următoare, am întâlnit-o pe fiica Anei, Clara. La început, părea surprinsă de întrebările mele despre aventura mamei sale cu Andrei. „Nu a fost niciodată nimic între ei,” mi-a spus Clara, crezând cu tărie că Ana mințea pentru a mă răni.
Clara m-a liniștit spunându-mi că, deși mama ei era adesea supărată și geloasă pe viața mea perfectă, ea nu ar fi putut minți despre o relație cu Andrei. „Păstrați-vă amintirile cu unchiul Andrei,” mi-a spus, încercând să mă ajute să nu mă las dominată de durerea și confuzia provocate de Ana.
În acea seară, m-am uitat la o fotografie veche cu Andrei și cu mine. Poate că Ana avea dreptate, poate că nu. Nu aveam să știu niciodată sigur, dar știam că nu puteam lăsa minciunile ei să mă distrugă. Andrei era bărbatul pe care l-am iubit și cu care am construit o viață frumoasă. Așa îl voi păstra în memorie.
Duminica următoare, am mers din nou la mormântul lui Andrei. Am adus flori proaspete și am stat în liniște, pentru prima dată în luni de zile, simțindu-mă în pace. „Adio, Ana,” mi-am spus în gând. „Nu mi-l vei lua.”