Când am ajuns acasă mai devreme într-o vineri, nu mă așteptam să o aud pe soacra mea șoptind un secret tulburător fiului meu de șase luni: „Nimeni nu va afla cine ești cu adevărat.” Ce a urmat a dezvăluit o povară ascunsă de decenii și o tragedie îngropată în tăcere.
Margareta avea o obsesie pentru Andrei încă de la nașterea lui.
„Lasă-mă să-l țin,” spunea, smulgându-l aproape din brațele mele. „Ești mamă nouă. Știu ce fac.”
Inițial, mi s-a părut drăguț că îi păsa atât de mult. Venea zilnic, gângurind la Andrei și oferind sfaturi necerute.
„Îl hrănești prea mult,” spunea uneori. Alteori, oftând: „Arată exact ca Petru.”
Comentariile ei mă puneau uneori pe gânduri. Odată, când Andrei avea doar o lună, l-a ținut aproape și a șoptit: „E ceva în el… ca și cum l-aș cunoaște de o viață.” Am încercat să nu dau importanță, dar mi-a lăsat un sentiment neliniștitor.
Când m-am întors la serviciu, am acceptat ca Margareta să-l îngrijească pe Andrei. „Va fi în siguranță cu mine,” mi-a spus ea zâmbind. Am încercat să mă liniștesc gândindu-mă că Andrei o îndrăgește, dar îndoielile persistau.
Într-o vineri, am decis să vin mai devreme acasă. Am intrat cu o cutie de brioșe și am auzit-o pe Margareta vorbind încet în camera copilului.
„Nu-ți face griji,” spunea. „Nu va afla niciodată cine ești.”
M-am oprit, cuprinsă de panică. Am lăsat brioșele pe tejghea și m-am strecurat pe hol. Prin ușa întredeschisă, am văzut-o pe Margareta legănându-l pe Andrei în fotoliu.
„Margareta?” am spus intrând, încercând să-mi păstrez calmul.
A tresărit. „Oh, te-ai întors mai devreme.”
„Ce spuneai?” am întrebat cu voce joasă.
„Nimic, vorbeam doar cu Andrei,” a răspuns. „Bebelușii adoră să audă voci liniștitoare.”
„Nu asta ai spus. Ce nu știu eu?” am insistat.
A ezitat, dar până la urmă a scos o fotografie veche din poșetă și mi-a întins-o. În imagine erau doi nou-născuți identici, înfășurați în pături albastre.
„Acesta este Petru,” a spus cu vocea tremurândă. „Și acesta este Iacob, fratele lui geamăn. A trăit doar trei zile.”
„Petru a avut un geamăn?” am întrebat șocată. „Nu mi-a spus niciodată.”
„Nu știe,” a șoptit ea. „Nu am vrut să-l încarc cu durerea asta. Dar când s-a născut Andrei, l-am văzut pe Iacob în el.”
„Margareta, Andrei nu este Iacob. Este fiul nostru, nu un înlocuitor,” am spus ferm.
A clătinat din cap, lacrimile curgându-i pe obraji. „Nu înțelegi. Pentru mine, el este Iacob.”
În acea seară, i-am povestit totul lui Petru. Șocat de dezvăluiri, a confruntat-o pe Margareta a doua zi.
„Mamă, de ce nu mi-ai spus despre Iacob?” a întrebat el, trist și furios.
„Am vrut să te protejez,” a răspuns ea printre lacrimi. „Dar când l-am văzut pe Andrei… am simțit că mi-a fost redat.”
„Nu poți proiecta pierderea ta asupra lui Andrei,” i-am spus. „Are nevoie să fie văzut pentru cine este.”
Margareta a acceptat, cu greu, să caute ajutor. În lunile următoare, a început să lucreze cu un terapeut, învățând să-și gestioneze durerea. Încet-încet, a început să-l vadă pe Andrei așa cum era — un copil unic, nu o fantomă a trecutului.
La o cină de familie, Margareta râdea cu Andrei în brațe, chipul ei mai ușor și mai senin. În acel moment, am știut că am depășit împreună o povară grea și că familia noastră era mai puternică datorită acestui efort comun.