Capitolul 1: Ecoul unei iubiri veșnice
În camera luminată doar de un abajur vechi, Ana stătea la birou, cu privirea pierdută printre paginile unui jurnal îngălbenit de timp. O cană cu ceai, rece de ore bune, trona pe marginea mesei. Afară, ploaia lovea geamul cu furie, ca și cum ar fi vrut să-i trezească din nou amintirile îngropate.
„Draga mea, Ana,” citea ea încet, vocea tremurândă. Literele scrise de mâna mamei ei păreau să prindă viață sub ochii ei. „Sper că într-o zi, când vei citi aceste rânduri, vei ști cât de mult te-am iubit. Și cât de mult îmi doresc să-ți amintești mereu un lucru: oricât de grea ar fi viața, voi fi mereu cu tine, chiar și atunci când nu mă vei mai putea vedea.”
Jurnalul era ultima amintire tangibilă a mamei sale. Trecuseră trei ani de când o pierduse, dar durerea părea la fel de proaspătă ca în ziua aceea când viața i se năruise. O întrebare o bântuia mereu: Am făcut suficient cât să-i arăt cât de mult o iubesc?
- „Ana, iar stai până târziu?” vocea ușor răgușită a lui Mihai, fratele ei mai mic, o scoase din gânduri.
- „Nu pot dormi… Mă gândeam la ea,” răspunse Ana, ridicându-și privirea. „Tu o visezi vreodată?”
- „În fiecare noapte,” oftă el, așezându-se lângă ea. „Și mereu mă trezesc cu aceeași întrebare: de ce nu i-am spus mai des cât o iubesc?”
Ana îi întinse jurnalul. „Ea știa, Mihai. Știa… dar asta nu mă face să mă simt mai bine.”
Capitolul 2: Amintiri din copilărie
Ana și Mihai crescuseră într-o familie modestă, dar plină de iubire. Mama lor, Elena, fusese sufletul casei. Cu mâinile mereu ocupate – ba gătind, ba cosând, ba alinând vreun genunchi julit – ea reușise să le ofere copiilor ei o copilărie magică, chiar dacă mijloacele fuseseră limitate.
Ana își amintea de serile în care se adunau toți trei în jurul mesei mici din bucătărie. Mama le citea povești, iar glasul ei era cel mai cald sunet pe care îl cunoscuseră vreodată.
- „Mai știi povestea cu iepurașul pierdut în pădure?” întrebă Ana, zâmbind slab.
- „Cum aș putea să uit?” râse Mihai. „Mama reușea să facă până și o poveste inventată pe loc să pară reală.”
În ochii lor, Elena fusese o eroină. O femeie care, deși adesea obosită și copleșită de griji, găsea mereu puterea de a-i încuraja, de a le da aripi.
Capitolul 3: Regretele unui timp pierdut
Anii trecuseră, iar Ana și Mihai crescuseră, fiecare luându-și drumul propriu. Mihai plecase la facultate într-un oraș îndepărtat, iar Ana își construise o carieră, prinsă între ședințe și proiecte interminabile. Vizitele la mama lor deveniseră rare, iar apelurile telefonice, scurte.
- „Când mă gândesc la toate momentele în care am ales altceva în loc să fiu cu ea…” șopti Ana, lacrimile curgându-i pe obraji. „Mereu credeam că avem timp. Dar timpul e cel mai mare mincinos.”
Mihai îi strânse mâna. „Nu te învinovăți, Ana. Amândoi credeam asta. Și ea știa că o iubim, chiar dacă nu-i spuneam suficient de des.”
- „Dar de ce trebuie să pierzi pe cineva ca să înțelegi cât de mult contează?” izbucni Ana.
Capitolul 4: Mesaje din trecut
Într-o zi, Ana găsi un plic sigilat printre lucrurile mamei. Pe el scria cu litere delicate: „Pentru Ana și Mihai. Deschideți-l când veți avea cel mai mult nevoie de mine.”
Mihai o privi cu uimire. „De ce nu l-am văzut până acum?”
Cu mâinile tremurânde, Ana desfăcu plicul. Înăuntru era o scrisoare. Glasul îi tremura în timp ce începea să citească:
„Dragii mei,
Dacă citiți această scrisoare, înseamnă că eu nu mai sunt cu voi. Dar vreau să știți că nu plec niciodată cu adevărat. Voi fi în zâmbetele voastre, în amintirile pe care le-ați păstrat și în deciziile bune pe care le veți lua. Nu vă lăsați copleșiți de regrete. Viața este prea scurtă pentru asta. Trăiți frumos, pentru voi și pentru mine. Și nu uitați: cel mai prețios lucru pe care îl aveți este timpul. Folosiți-l pentru a-i face pe cei pe care îi iubiți să simtă asta.”
Capitolul 5: Înțelegerea dorului
Citind scrisoarea, Ana simți un val de căldură în suflet. Pentru prima dată, dorul acela chinuitor părea să se transforme într-o formă mai blândă de iubire.
- „Crezi că ne-a iertat?” întrebă Mihai, cu glasul stins.
- „Cred că nu a fost nimic de iertat,” răspunse Ana. „Mama știa să ne vadă inimile, chiar și atunci când noi nu reușeam să ne exprimăm.”
În acea noapte, Ana visă ceva ce avea să-i schimbe viața. Era copil din nou, alergând prin grădina casei lor, iar mama o privea din prag. Zâmbetul ei era același – cald, încurajator, plin de dragoste.
- „Te iubesc, mamă,” șopti Ana în vis.
- „Știu, draga mea. Am știut mereu,” răspunse mama, înainte de a dispărea într-o lumină blândă.
Concluzia
Ani mai târziu, Ana și Mihai păstrau vie amintirea mamei lor în fiecare gest de iubire pe care îl făceau. Învățaseră să aprecieze oamenii cât timp erau încă acolo, să spună „Te iubesc” fără rețineri și să folosească timpul ca pe cel mai prețios dar.
Dragostea unei mame nu dispare niciodată. Ea rămâne, ca o lumină care ghidează sufletele celor pe care i-a iubit, chiar și dincolo de timp.