Crescând, mama avea o regulă de neîncălcat: să nu ating niciodată dulapul ei. Nu înțelegeam de ce și nici ea nu mi-a explicat vreodată. După ce a murit, m-am întors acasă să-i strâng lucrurile. În cele din urmă, am deschis dulapul interzis, iar ceea ce am găsit acolo m-a făcut să pun sub semnul întrebării tot ce credeam că știu.
Credeam că mama era magică. Nu în sensul poveștilor cu zâne, ci într-un mod subtil, aproape imperceptibil. Se mișca prin viață cu o grație aparte, mereu liniștită, mereu cu răspunsurile la îndemână.
Numele ei era Portia, iar râsul ei semăna cu clinchetul unor clopoței de vânt. Dar chiar și când eram copil, știam că existau părți din ea pe care nu aveam voie să le ating. Cea mai evidentă era dulapul din dormitorul ei.
Îmi amintesc vocea ei, răsunând încă în minte:
— Să nu intri niciodată acolo, Miranda.
Nu era o sugestie. Era o regulă.
Când o întrebam de ce — pentru că, la urma urmei, ce copil nu ar întreba? — îmi răspundea mereu la fel, cu o voce fermă:
— Astea sunt lucruri pentru adulți. O să înțelegi într-o zi.
Dar n-am înțeles niciodată. Cel puțin, nu până după ce a plecat.
Casa părea imensă când am ajuns acolo. Venisem să împachetez tot, iar fiecare cameră era încărcată de amintiri. Tatăl meu, Robert, stătea pe canapeaua din sufragerie, răsfoind un album foto, cu aceeași expresie absentă pe care o avea de la înmormântare încoace.
— Era bună la păstrat lucruri, a mormăit el, mai mult pentru sine.
Am dat din cap, incapabilă să scot vreun cuvânt.
Adevărul era că uram să fiu acolo. Uram cum lipsa ei părea să umple fiecare colț și cum dulapul din dormitor stătea ca o umbră în câmpul meu vizual.
— Nu ar vrea să te chinui așa, știi bine, a mai spus tata, cu o voce goală. Doar împachetează tot frumos și ordonat.
— Știu, am răspuns încet.
Ploaia lovea geamurile când, în sfârșit, m-am oprit în fața dulapului din dormitor. Evitasem acest moment toată săptămâna și fusese mai ușor decât mă așteptasem — împachetasem bucătăria, baia, chiar și rafturile ei de cărți.
Dar această ușă… era altceva.
Când eram mică, dormitorul ei era o lume aparte. Mirosul de loțiune cu apă de trandafiri, lumina blândă, aurie. Acum, stând acolo, totul părea străin, aproape ostil, ca și cum aș fi pășit într-un loc în care nu aveam voie să fiu.
Pe comodă era o cutie de bijuterii, iar cheia dulapului strălucea de parcă mă așteptase. Am atins-o ezitant, iar metalul rece mi-a trimis un fior pe șira spinării.
— Hai, Miranda, mi-am șoptit. E doar un dulap.
Nu era.
Cheia s-a potrivit perfect, scoțând un clic aproape ceremonial.
Mânerul a scârțâit sub mâna mea, iar când ușa s-a deschis, parcă pășeam într-o capsulă a timpului. Rochiile erau aranjate pe culori. Un miros slab de lavandă plutea în aer. Cutii de pantofi erau stivuite cu atâta grijă încât păreau expuse într-un magazin.
La început, totul părea obișnuit. Apoi am văzut o husă din piele grea, ascunsă într-un colț, în spatele unei haine lungi. Mi s-a tăiat respirația.
— Ce ești tu? am murmurat, aplecându-mă.
Am pus husa pe pat, unde a căzut cu un zgomot surd. Mâinile îmi tremurau când am desfăcut fermoarul. Înăuntru, un teanc de plicuri, legate cu sfoară, mă privea fix. Hârtia era îngălbenită de timp, iar scrisul era necunoscut, înclinat, precis — fiecare scrisoare terminându-se cu același nume: Will.
Cunoșteam acel nume. Am deschis sertarul noptierei și am scotocit până am găsit ceea ce căutam.
Era o fotografie veche, a unui bărbat chipeș, în jur de 20 de ani. Pe spate era scris numele „Will”. Îl văzusem printre lucrurile mamei când eram mică și o întrebasem despre el.
— Doar un prieten vechi, îmi spusese ea, ascunzând fotografia la loc.
Am crezut-o atunci. Dar acum… mă uitam la scrisori și simțeam cum stomacul mi se strânge. Descoperisem un secret.
Am desfăcut prima scrisoare și am început să citesc.
**„Portia mea dragă,
Nu pot să cred! Am o fiică. Nu mă pot opri din a-mi imagina cum arată și ce fel de persoană va deveni. Te rog, Portia, lasă-mă să o cunosc pe Miranda. Merit să o cunosc.”**
Am citit alta. Și încă una. Fiecare dintre ele contura portretul unui bărbat pe care nu-l întâlnisem niciodată — un bărbat care era tatăl meu biologic. Will.
Scrisorile lui vorbeau despre dor, furie și o speranță neclintită, toate provocate de deciziile mamei mele.
Ultima scrisoare era pentru mine:
**„Miranda,
Dacă vei citi vreodată asta, să știi că am așteptat toată viața să te cunosc…”**
L-am căutat pe Will. I-am bătut la ușă, iar ochii i s-au umplut de lacrimi. Ne-am îmbrățișat, iar adevărul a început să-și găsească locul.
Acum mă întreb dacă să-i spun tatălui meu adevărul. Mama a trăit cu un secret care a consumat-o. Eu? Nu sunt sigură dacă voi putea face la fel.