Un pescar în vârstă și singuratic găsește speranță și un nou scop în viață atunci când descoperă un băiețel abandonat la ușa lui. Îl adoptă și îl crește cu o dragoste necondiționată și mândrie. Dar 17 ani mai târziu, un străin bogat sosește, amenințând să le răvășească lumea și să-l ia pe băiat.
Vasul de pescuit, uzat de timp, se legăna ușor în bătaia vântului, în timp ce Lucas lega ultimul nod al frânghiei. La 54 de ani, mâinile sale, adânc crăpate de muncă, se mișcau cu o ușurință practică, chiar și când artrita începea să-i amorțească articulațiile.
Casa mică de la marginea satului îl aștepta, ca în fiecare seară de când Maria a plecat. Fără râs de copii, fără îmbrățișări calde—doar liniștea gândurilor sale și fotografiile femeii pe care o iubise prea mult ca să o înlocuiască.
„Seara bună, Lucas!” strigă bătrânul Tom de pe verandă. „Ai prins mult astăzi?”
„De ajuns,” răspunse Lucas, ridicând coșul. „Peștii nu sunt la fel de singuri ca noi, nu-i așa?”
„Ar trebui să-ți iei măcar un câine,” sugeră Tom, nu pentru prima dată. „Coliba asta are nevoie de viață.”
Lucas zâmbi politicos, dar nu răspunse. Maria iubea câinii. Și asta era suficient pentru el ca să nu-și ia unul.
Flăcările din șemineu dansau în timp ce se așeza în fotoliu, o altă seară solitară înainte. Rutina zilei se derula în mintea lui: udarea roșiilor la răsărit, hrănirea găinilor și mersul pe străzile pustii până la barca sa.
Privind fotografia Mariei de pe șemineu, oftă: „Ar fi trebuit să te ascult când voiai copii,” murmură. „Tot timpul spuneai că avem timp. Acum mă regăsesc vorbind cu fotografia ta, ca și cum ai răspunde.”
Deodată, un sunet ușor, dar distinct, îl trezi din gânduri. Un plâns sau un geamăt purtat de vântul rece al iernii. Lucas lăsă cana de cafea și ascultă atent. Încă o dată, același sunet, mai insistent de data aceasta.
Cu articulațiile protestând, se ridică și se îndreaptă spre ușă. Podeaua de pe verandă scârțâi sub pașii lui când privi în întuneric. Încă un plâns, acum mai clar.
„Bună?” strigă el, dar doar tăcerea îi răspunse.
Inima i se opri când îl văzu—un coș țesut pe prag, cu pături mișcându-se ușor. Când se aplecă, degetele mici se ridicară, căutând aerul rece al nopții.
„Doamne Dumnezeule,” șopti, ridicând pachetul în brațe. Un băiețel, de câteva luni cel mult, îl privea cu ochii mari și curioși.
„De unde ai venit, micuțule?” Lucas privi strada pustie, dar cine lăsase acel copil prețios dispăruse de mult, lăsând doar un bilet în coș: „Nu mă căuta. Te rog să ai grijă de el. Și iubește-l ca pe al tău. Mulțumesc și adio.”
Băiețelul lăcrima, iar Lucas simți un fior în piept. O emoție pe care crezuse că a pierdut-o odată cu Maria.
„Shh, e în regulă,” îl liniști, strângându-l la piept. „Să te încălzim. Maria,” șopti spre cerul nopții, „cred că ai avut o mână în asta. Mereu spuneai că miracolele vin când ne așteptăm mai puțin.”
În casă, Lucas înfășură băiețelul într-unul dintre vechile plapume ale Mariei, florile decolorate încă moi după atâția ani. Plânsetele copilului se linișteau într-un fel de mormăit pe măsură ce Lucas încălzea lapte pe aragaz, amintindu-și cum îl hrănea fiica lui Tom pe copii ei.
„Ai nevoie de un nume, micuțule,” murmură, testând temperatura laptelui pe încheietura mâinii. Degetele mici ale bebelușului se încolăciră în jurul degetului său bătătorit, ținându-l cu o forță neașteptată. „Ai o prindere bună. Ca un pescar.”
Băiețelul gânguri, ochii lui fixându-l pe fața lui Lucas cu o curiozitate evidentă. O lacrimă îi alunecă pe obraz, amintindu-și cuvintele Mariei: „Iubirea unui copil este cel mai pur lucru din lume.”
„Matias,” spuse, numele venind la el ca o șoaptă din trecut. Era numele tatălui Mariei, un nume puternic pentru un băiat. „Ce zici de asta, micuțule? Vrei să te numești Matias?”
Băiețelul gânguri, un zâmbet jucăuș jucându-se pe fața lui mică. Lucas simți cum inima i se topește complet.
„Atunci e hotărât. Vei fi fiul meu, Matias. Poate că nu am multe, dar tot ce am este al tău. Vom rezolva asta împreună.”
Noaptea aceea, Lucas făcu un pat improvizat dintr-o ladă veche de lemn, căptușind-o cu pături moi. O puse lângă patul său, neputând să suporte gândul ca micuțul să fie singur într-o altă cameră.
Pe măsură ce lumina lunii se strecură prin fereastră, privi cum pieptul lui Matias urca și cobora constant.
„Îți promit,” șopti, atingându-i obrazul catifelat, „voi fi tatăl pe care îl meriți.”
Matias dormea liniștit, cu o mână mică încă încolăcită în jurul degetului lui Lucas, ca și cum ar fi știut deja că acela era locul lui.
Au trecut 17 ani, ca frunzele pe vânt.
Grădina devenea din ce în ce mai plină, hrănită de râsul lui Matias. În fiecare dimineață, Lucas se trezea și îl găsea pe Matias deja în grădină, vorbind cu găinile în timp ce le hrănea.
„Bună dimineața, tată!” striga Matias. „Rosa a ouat două ouă astăzi. E preferata ta, nu-i așa?”
„La fel cum tu ești fiul meu preferat,” răspundea Lucas cu un zâmbet.
„Sunt singurul tău fiu,” râdea Matias, iar râsul lui încălzea inima lui Lucas mai mult decât orice soare de vară.
Într-o dimineață, în timp ce lucrau împreună în grădină, Matias ridică brusc capul. „Tată? Îți amintești când mi-ai povestit despre cum m-ai găsit?”
Lucas își opri mâinile pe vița de roșii. „Desigur.”
„Ai fost vreodată… îți pare rău? Că cineva m-a lăsat aici?”
Lucas îl trase aproape de el, cu mâinile pline de pământ. „Matias, tu nu ai fost lăsat aici. Ai fost dat mie. Cel mai mare dar pe care l-am primit vreodată.”
„Mai mare decât atunci când mama a zis da?” întrebă Matias, vocea lui ascunsă în cămașa lui Lucas.
„Ea te-ar fi iubit până la lună și înapoi,” spuse Lucas cu vocea înecată de emoție. „Uneori, te văd în felul în care ai grijă de plantele astea. Avea același fel de atingere blândă.”
Fiecare dimineață, Lucas o petrecea privind cum fiul său devora micul dejun înainte de școală, mirându-se de cum crescuse acel băiețel care îl fusese dat de Dumnezeu. Dar în acea dimineață, un alt sunet îl trezi din gândurile sale, de data aceasta mai puternic.
Un bărbat în costum, elegant și impozant, apăru la poarta lor. Cu o voce plină de autoritate, el anunță: „Matias este fiul meu biologic. Vreau să-l iau.”
Lucas își ridică privirea către băiatul său. 17 ani nu fuseseră suficienți pentru a distruge legătura lor.
„Nu îl voi lăsa să plece,” spuse Lucas, hotărât.
Bărbatul se uită la el, surprins, iar în ochii lui Lucas nu era nici o urmă de frică.
„Poți să mă iei pe mine înainte,” spuse Lucas, cu un zâmbet cald.
Matias privi între ei, știind deja răspunsul.