O viață întreagă în care a pus munca pe primul loc l-a lăsat pe Tudor înstrăinat de familia lui. Acum, apropiindu-se de 70 de ani, se confruntă cu probleme de sănătate înrăutățite și o fiică care nu îi răspunde la apeluri după ani de neglijare. Dar un incident neașteptat de Crăciun îl forțează să-și confrunte alegerile, conducând la un moment care ar putea schimba totul.
Tudor stătea în biroul său liniștit și gol, singurul sunet fiind un zumzet slab al încălzitorului. Hârtiile erau ordonate pe biroul său, dar privirea obosită îi rătăcea spre bradul de Crăciun decorat, care strălucea ușor în colț.
Era festiv, dar părea deplasat în acel spațiu singuratic. Rămânea mereu până târziu, mult după ce ceilalți plecau acasă.
Prietenii lui s-au pensionat, dar munca era ancora lui. Cu un oftat, a ridicat telefonul și a apelat-o pe fiica sa, Dana.
„Alo,” a spus Tudor, vocea sa fiind fermă, dar ezitantă.
„Salut, tată,” a răspuns Dana, părând distrasă.
„Ce vrea Theo de Crăciun anul acesta?” a întrebat Tudor, încercând să mențină conversația ușoară.
„Vrea un Furby,” a spus Dana.
„Un Furby? Ce e asta?” a întrebat Tudor, încruntându-se.
„E o jucărie. Vorbește și se mișcă. Toți copiii de la școală au una,” a explicat Dana.
„Ar fi în regulă dacă i-aș da bani în schimb?” a întrebat Tudor cu grijă.
„Uh… da, cred,” a răspuns Dana dezamăgită, apoi a închis repede.
După ce a mai lucrat puțin, Tudor și-a strâns lucrurile. Biroul său, odată plin de viață și aglomerat cu dosare, acum părea prea curat, aproape steril.
Încuind ușa biroului, a ieșit în aerul rece al serii și a condus acasă, radioul cântând ușor, dar fără să-i distragă gândurile.
Când a intrat în casa goală, tăcerea l-a întâmpinat ca un vechi prieten nedorit. Și-a agățat haina în cuierul de lângă ușă și a privit spre camera de zi slab iluminată.
Aceeași canapea, același televizor, aceleași amintiri. De ani de zile, locuia singur, de când soția lui a plecat, luând-o pe Dana cu ea.
Tudor s-a schimbat în pantalonii săi de trening uzați și s-a așezat pe canapea, telecomanda în mână.
Când televizorul s-a aprins, ochii i-au alunecat spre raft. Acolo stătea o fotografie a lui Theo, zâmbind larg.
Era una dintre puținele conexiuni care îi mai rămăseseră. A oftat adânc, greutatea momentelor pierdute apăsându-i pe piept.
A doua zi dimineață, a condus la clinică. Așezat în cabinetul doctorului, se simțea prins, știind exact ce avea să audă: să încetinească și să muncească mai puțin.
Dr. Mureșan a intrat în cameră cu un clipboard în mână, expresia sa calmă, dar concentrată. „Ei bine, Tudor, cum te simți azi?” a întrebat, așezându-se în fața lui.
„Sunt bine,” a murmurat Tudor, evitând contactul vizual.
Dr. Mureșan a răsfoit dosarul lui Tudor. „Rezultatele analizelor tale sunt în mare parte bune, dar colesterolul tău este încă prea ridicat. Am vorbit despre îmbunătățirea dietei tale. Mănânci mai bine?”
„Nu. O ignor,” a spus Tudor, încrucișându-și brațele.
„Tudor, asta nu este ceva ce poți ignora. Știi care este starea inimii tale. Trebuie să faci schimbări,” a spus ferm Dr. Mureșan.
„Beau apă,” a răspuns Tudor, ridicând o sticlă. „Fiica mea mi-a trimis-o. Spune că e scumpă.”
„Asta e bine, dar nu e suficient. I-ai spus familiei tale despre starea ta?” a întrebat Dr. Mureșan, aplecându-se înainte.
„Nu,” a spus Tudor, tonul său fiind rece.
„Tudor, am mai vorbit despre asta. Familia ta ar trebui să știe,” a spus Dr. Mureșan, vizibil frustrat.
„Nu am fost un tată bun. Relația mea cu fiica mea nu este cea mai bună. Nu vreau să o trag în această încurcătură,” a spus Tudor, clătinând din cap.
„Îți este frică că nu va dori să te ajute?” a întrebat Dr. Mureșan cu blândețe.
„Nu. Mi-e frică că va ajuta prea mult,” a recunoscut Tudor.
„Tudor, trebuie să-i spui, sau o voi face eu,” a spus ferm Dr. Mureșan, ridicându-se.
„Trebuie să-mi faci viața mai ușoară, doctore,” a spus Tudor cu un zâmbet slab.
„Încerc doar să te țin în viață,” a răspuns Dr. Mureșan, bătându-l pe umăr înainte de a ieși.
Înapoi acasă, Tudor s-a așezat în fotoliul său preferat, telefonul odihnindu-se greu în mâna lui.
Ecranul s-a luminat cu contactul Danei, dar degetul său a ezitat deasupra butonului de apelare. Se uita la el, dezbătând.
Ce dacă s-ar supăra? Ce dacă l-ar ignora? Clătinând din cap, Tudor s-a forțat să apese butonul.
„Tată?” vocea Danei s-a auzit, un amestec de curiozitate și îngrijorare.
„Trebuie să vorbim,” a spus Tudor, vocea sa mai liniștită decât intenționase.
„Ce se întâmplă?” a întrebat Dana.
Tudor a luat o respirație adâncă și i-a spus despre starea inimii lui. A urmat o pauză lungă pe linie înainte ca Dana să spună în cele din urmă: „Vin mâine. Mă ocup eu.”
„Dana, nu trebuie să—” a început Tudor, dar ea l-a întrerupt.
„Ne vedem mâine, tată,” a spus ferm, închizând apelul.
A doua zi, Dana a sosit cu o privire hotărâtă. A sunat imediat doctorul lui Tudor, punându-i întrebări despre detaliile stării de sănătate a lui Tudor.
După aceea, a atacat frigiderul, aruncând fiecare articol nesănătos. Așezându-l pe Tudor la masă, și-a încrucișat brațele.
„Am vorbit cu Andrei, tată,” a început Dana, vocea ei calmă, dar fermă. „Vrem să vii să locuiești cu noi. Avem o casă de oaspeți. Ai avea propriul spațiu și am fi aproape. Am găsit deja un doctor grozav în zona noastră care poate ajuta la gestionarea condiției tale. Totul este aranjat. Nu ar trebui să—”
„Mulțumesc, Dana, într-adevăr,” a întrerupt Tudor, ridicând mâna. „Dar nu pot face asta.”
„De ce nu?” a întrebat Dana, tonul ei devenind mai aspru.
„Pentru că trebuie să muncesc,” a spus Tudor simplu.
„Muncă? Ești serios?” a întrebat Dana, ridicând vocea. „Tată, ai aproape 70 de ani! Cât timp crezi că poți continua așa?”
„Draga mea,” a spus Tudor încet, „munca este tot ce am. Mi-am construit viața în jurul ei. Nu știu cine sunt fără ea.”
„Și ce ne facem pe noi? Ce ne facem pe mine și pe Theo?” a replicat Dana, vocea ei tremurând. „Când o să începi să-ți pese de noi? Ai pierdut atât de mult! Toată viața mea, am auzit oameni spunând cât de grozav erai. Dar eu nu l-am cunoscut pe acel om. Eu am avut doar un tată absent.”
Tudor a simțit lacrimile arzându-i ochii. „Dana,” a spus el cu greu, „îmi pare rău. Știu că am făcut greșeli. Dar tot ce am făcut a fost pentru tine, să ai o viață mai bună.”
Dana a clătinat din cap, lacrimile curgându-i pe obraji. „Nu înțelegi, tată. Nu voiam o viață mai bună. Voiam pe tine. Voiam un tată.”
Tudor a simțit că un nod i se formase în gât. A întins mâna peste masă, dar Dana s-a retras.
„Tată,” a spus ea, vocea ei mai moale, „te rog. Vino să stai cu noi. Nu te mai poți îngriji singur. Îmi pasă de tine, chiar dacă nu ai fost acolo pentru mine. Dă-ne șansa să fim o familie.”
Tudor a clătinat din cap, lacrimile curgându-i liber acum. „Dana, nu știu dacă pot,” a spus el cu vocea frântă.
„Te rog,” a repetat Dana, ochii ei implorându-l. „Pentru Theo. El te adoră. Îi ești erou. Nu-i lua asta.”
În acea tăcere grea, Tudor a simțit o schimbare. O decizie. A privit în ochii fiicei sale și a văzut toate momentele pierdute și toate speranțele viitoare.
„Bine,” a spus el încet. „O să vin. Dar trebuie să fac asta în ritmul meu.”
Dana a oftat adânc, ușurată. „Asta e tot ce cer, tată. Mulțumesc.”
În acea noapte, Tudor a dormit mai bine decât o făcuse de ani de zile. Avea o nouă șansă, un nou început. Și de data aceasta, nu o va lăsa să-i scape.