Fiind fiica familiei Lambuca, Carla trebuia să fie perfectă în toate privințele—inteligentă, frumoasă și de succes. A crescut crezând că este în sângele ei să fie cea mai bună. Dar chiar înainte de a lua o decizie care urma să-i definească întreaga viață, un bărbat fără adăpost i-a dezvăluit că întreaga ei viață fusese o minciună.
Pe măsură ce primele raze de soare pătrundeau în camera ei, ochii Carlei s-au deschis. Dimineața ei începea ca în fiecare zi—cu scop, precizie și ordine.
Se ridică rapid din pat și-l făcu perfect, netezind fiecare colț și ridicând fiecare pernă până când arăta impecabil.
În camera ei impecabilă, fiecare obiect era la locul lui, de la cărțile așezate pe rafturi până la pantofii organizați pe culori și mărimi.
Astăzi, alegerea ei a fost un sacou bleumarin croit la comandă și fustă, cu o bluză albă impecabilă.
Își prindea părul, asigurându-se că niciun fir nu este lăsat la întâmplare. Se privi în oglindă, evaluându-și reflexia cu un ochi critic.
Părinții ei ar fi fost mândri. Astăzi, mai mult ca niciodată, trebuia să arate perfect.
Când intră în bucătărie, părinții ei, Ioana și Mihai, erau deja așezați, cu spatele drept și cu expresii calme și compuse, ca de obicei.
Era deja la jumătatea mesei de dimineață, totul așezat în ordine perfectă—ouă jumări, pâine prăjită, fructe și cafea.
Familia Lambuca nu făcea nimic pe jumătate. Trăiau conform unui program riguros, al rutinei și al perfecțiunii.
Când Carla s-a așezat la masă, mama ei, Ioana, i-a aruncat o privire rapidă.
„Carla, după micul dejun, verifică dacă ai pete pe haine și ajustează-ți machiajul,” spuse Ioana liniștită, fără a-și ridica privirea de la farfurie. „E puțin… îndrăzneț pentru astăzi.”
„Da, mamă,” răspunse Carla, fără a îndrăzni să riposteze. Ridică furculița, deși stomacul îi era strâns de nervi.
Astăzi urma să se întâlnească cu consiliul de administrație.
Simțea presiunea așteptărilor familiei asupra ei, de parcă ochii lor erau pe fiecare mișcare a ei. Tot ce făcea se reflecta asupra numelui Lambuca.
„Carla,” spuse tatăl ei, Mihai, într-un ton controlat și calm.
„Astăzi nu este doar important pentru viitorul tău, ci pentru întreaga familie. Mă aștept să ne faci mândri, nu să pui în pericol numele Lambuca în fața consiliului.”
Carla dădu din cap, cu gâtul strâns.
Părinții ei se așteptau să fie perfectă în permanență, și, în mare parte, reușise. Dar azi era diferit.
Nu reușea să scape de senzația de neliniște care se aduna în pieptul ei, o senzație pe care nu o putea ignora.
Mihai observă ezitarea ei și își micșoră ochii ușor.
„Este ceva în neregulă, Carla? Abia ai atins micul dejun,” comentă el, vocea lui rece.
Se uită la farfuria ei, împingând puțin mâncarea.
„Tată… m-am gândit. Poate ar trebui să reprogramăm interviul. Nu mă simt pregătită…”
„Nonsense,” răspunse Mihai ferm, vocea lui devenind mai rece.
„Totul a fost planificat până la ultimul detaliu. Ești adult acum și trebuie să înveți responsabilitățile acestei familii. Într-o zi, vei conduce această companie. Trebuie să începi să te pregătești acum.”
Carla simți cum inima îi coboară în stomac. Drumul pe care părinții îi îl trasează se simțea ca un zid care se închidea din toate părțile. Făcu o respirație tremurătoare.
„Dar… ce-ar fi dacă nu vreau să fac asta?” Vocea îi era abia un șuier, dar în camera liniștită a mesei, suna puternic și îndrăzneață.
Tatăl ei lovește masa cu palma, făcând farfuriile să clipocească.
„Nu începe din nou cu asta,” o tăie el, fața îi era severă.
„Nu vreau să aud asta. Suntem o familie, Carla. Te-ai născut în această familie și vei face ce e mai bine pentru ea. Dacă nu poți accepta asta, îți poți face bagajele și pleca.”
Carla tresări la cuvintele lui, simțind o înțepătură de rușine amestecată cu furie. Voia din tot sufletul să spună ceva, să se apere, dar știa cum se va încheia.
Învațase demult că a-i provoca pe părinți nu ducea nicăieri.
Vocea ei era calmă, dar blândă când răspunse, „Îmi pare rău, tată. Nu voi mai spune nimic.”
Carla stătea afară, în fața clădirii de birouri, iar inima îi bătea tare în piept. Degetele îi erau strânse pe telefon, aproape ca pe o linie de salvare, ceva stabil la care să se agațe.
Dar astăzi, acea încredere nu era acolo. În schimb, era copleșită de un val de îndoială și vinovăție care nu dispărea.
Simțea că era prinsă între persoana pe care părinții o voiau să fie și persoana care simțea că era—cineva pe care nici măcar nu era sigură că o înțelege.
Gândurile i-au fost întrerupte de o voce ragusită, plină de neîncredere. „Rosa? Ești tu? Draga mea Rosa!”
Carla se întoarse și văzu un bărbat neîngrijit și îmbrăcat în haine rupte, stând la câțiva pași distanță.
Fără preaviz, se apropie și o îmbrățișă, mâinile lui aspre o strângeau cu tărie.
Șocată, Carla se ridică, privindu-l pe străin.
„Cine… cine ești tu? Nu sunt Rosa! Trebuie că mă confunzi cu altcineva.”
„Nu, ești tu. Te-aș recunoaște oriunde, Rosa! Aș recunoaște acea pată de naștere de pe gâtul tău. Îmi amintesc prima dată când am văzut-o.”
Mâna Carlei se duse instinctiv la gât, simțind acolo marca familiară. Era mică, ceva la care nu se gândea prea des.
Dar acest străin—un bărbat pe care nu-l mai văzuse niciodată—știa despre ea. Simți un fior rece prin corp și întrebă: „Cum știi asta? Cine ești tu?”
Bărbatul luă o gură adâncă de aer, vocea lui se înmuia.
„Rosa, draga mea, știu că asta sună ciudat, dar… eu sunt Eric. Sunt tatăl tău.”
Nu se putea ca acest bărbat să fie tatăl ei. Trebuia să fie o greșeală.
„E imposibil,” spuse ea ferm, clătinând din cap. „Părinții mei sunt Mihai și Ioana Lambuca. Ei au fost mereu părinții mei.”
O privire de tristețe trecu pe fața bărbatului.
„Mihai și Ioana… sunt hoți, asta sunt ei. Mama ta, Lili, și cu mine… am lucrat pentru ei. Eu eram grădinarul lor, iar Lili era bucătăreasa lor. Dacă nu am fi acceptat oferta lor… nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat.”
Carla rămase mută, urmărind cum vocea bărbatului se frângea, lacrimile curgând pe fața lui.
„Despre ce vorbești?” întrebă ea, vocea abia un șuier. „Ce ofertă?”
Eric o privi cu ochii plini de dorință de a o face să înțeleagă. „Mi-au oferit bani—bani ca să te cumpere. Era ca un fel de acord de surogat. Știau că eram disperați, că aveam nevoie de acei bani, și ne-au oferit o cale de ieșire. Eram niște proști să credem că ar fi fost simplu.”
Carla își frânse privirea asupra lui, cu mintea plină de întrebări, un sentiment de neliniște crescându-i în piept. „Dar… dacă asta era planul, de ce sunt eu aici? De ce nu m-au păstrat?”
„La început părea totul în regulă,” explică Eric cu o voce greoaie de regrete. „Ne-au ajutat pe Lili în timpul sarcinii, au avut grijă de ea, i-au dat tot ce avea nevoie. Dar pe măsură ce se apropia data nașterii, ea a schimbat decizia. Nu mai voia să te dea. Te iubea prea mult, și și eu te iubeam. Am fi vrut să fim o familie.”
„Nimeni nu are dreptul să ia un copil de la mama lui,” spuse Carla, vocea ei plină de convingere. „Niciun contract nu poate face pe cineva să-și abandoneze copilul.”
Eric încuviință cu capul, capul plecat de durere. „Și noi am crezut la fel. Dar în timpul nașterii… Lili a murit. Și ei te-au luat. Am încercat să te văd, să te țin în brațe, dar m-au respins. Mi-au spus că nu am dreptul și apoi… s-au asigurat că nu voi mai fi niciodată în viața ta.”
Carla simți cum inima i se frânge la auzul celor spuse de bărbat. Părea imposibil, dar durerea pe care o simțea în ochii lui Eric părea mult prea reală.
„Nu știu dacă te pot crede, dar vreau să aud mai mult. Lasă-mă să… să vorbesc cu ei întâi,” spuse Carla cu o voce tremurândă.
Își schimbară numerele de telefon și, promițându-i că îl va contacta cât de curând, Carla plecă, mintea și inima într-o furtună de neliniște.
La intrarea în clădirea de birouri, părinții ei, Mihai și Ioana, se îndreptau deja către ea cu expresii dure.
„Unde ai fost?” Vocea lui Mihai era aspră, ochii lui scrutând-o cu severitate în timp ce își verifica ceasul. „Ești cu aproape o jumătate de oră mai târziu!”
Carla se adună rapid, simțind greutatea tuturor celor aflate asupra ei. „Tată, mamă, trebuie să vorbim… Este ceva important.”
Ioana își ridică din cap, făcând un gest disprețuitor cu mâna, ca și cum ar fi încercat să respingă cuvintele fiicei sale. „Dacă asta e doar o altă idee a ta, Carla, nu începe. Mergi la interviul acela și asta e tot!”
„Sunt eu… chiar fiica voastră adevărată?”
După o tăcere șocată, Ioana încercă să-și păstreze calmul. „Ce spui, dragă?” Vocea ei era calmă, dar Carla observă fiori de panică în ochii ei. „Desigur că ești fiica noastră!”
Carla ridică tonul, vocea devenind din ce în ce mai hotărâtă. „Atunci, cine sunt Eric și Lili?”
Menționarea celor două nume îi schimbă fața lui Mihai. Se încruntă. „De unde ai auzit despre ei?” întreba el, cu un ton brusc mai rece.
Carla făcu un pas înapoi. „Deci este adevărat? Au lucrat pentru voi? Și… și sunt părinții mei adevărați?”
„Nu e atât de simplu,” răspunse Mihai, o urmă de defensivă în vocea lui. „Da, Lili a fost mama ta biologică. Dar am avut un acord.”
„Știu!” urlă Carla. „Ea s-a răzgândit. Acordul trebuia anulat.”
Mihai deveni disprețuitor. „Și crezi că ar fi trebuit să te dăm înapoi acelui bărbat sărac? Ce fel de viață ar fi putut să-ți ofere?”
Carla clătină din cap, cu ochii plini de durere. „Dar el era familie. N-ar fi trebuit să-l ajutați în loc să… să mă luați pe mine?”
„Așa că el ar fi distrus viața ta?” răspunse Mihai, vocea lui crescându-se. „Nu. Ești fiica noastră! Fiica noastră! Te-am crescut. Ți-am dat un viitor! Și acum vrei să arunci totul?”
„Întotdeauna am simțit că îmi lipsește ceva, că nu aparțin cu adevărat aici. Și acum știu de ce. N-am fost niciodată menită să fiu aici.”
Ioana întinse mâna, fața ei devenind mai blândă. „Dragă, te rog…”
„Sunt recunoscătoare pentru tot ce ați făcut pentru mine și nu voi uita niciodată, dar acum trebuie să îmi fac propriile alegeri. Acum, aleg să-l ajut pe Eric, bărbatul care ar fi trebuit să fie tatăl meu.”
Era timpul să afle cine era cu adevărat.