„AM ADOPTAT O FETIȚĂ DE 4 ANI – DUPĂ O LUNĂ, MI-A SPUS: ‘MAMI, NU AVEA ÎNCREDERE ÎN TATI.’”
Trecuse o lună de când Jennifer devenise oficial parte din familia noastră. Era o perioadă plină de speranțe și adaptări. După ani de încercări, eu și Richard simțeam că, în sfârșit, viața noastră era completă.
Jennifer era timidă, dar deja emanase acea scânteie care promitea că în curând se va deschide mai mult.
Primele semne
Richard era entuziasmat. „E perfectă,” îmi spusese, cu ochii strălucind de emoție. Îl credeam. Totuși, la scurt timp după ce Jennifer s-a mutat cu noi, am început să observ ceva ciudat.
Jennifer părea să se apropie de mine foarte repede, dar rămânea rezervată față de Richard. Îi urmărea fiecare mișcare cu o prudență care m-a tulburat. Îmi spuneam că probabil avea nevoie de mai mult timp pentru a se adapta.
Apoi, într-o seară, în timp ce o pregăteam de culcare, Jennifer mi-a șoptit: „Mami, nu avea încredere în tati.”
Ceva nu părea în regulă
Cuvintele ei m-au lăsat fără suflare. Am privit-o, încercând să-mi păstrez calmul.
„De ce spui asta, iubita mea?” am întrebat blând.
Jennifer s-a ghemuit sub pătură, evitându-mi privirea. „Vorbește ciudat,” a spus, aproape în șoaptă. „Ca și cum ascunde ceva.”
Am încercat să o liniștesc, spunându-i că Richard ne iubea pe amândouă și că probabil încerca doar să fie drăguț. Dar pe măsură ce o priveam, simțeam cum un sentiment de neliniște își făcea loc în mine.
Descoperiri neașteptate
A doua zi, în timp ce găteam, l-am auzit pe Richard vorbind la telefon. Tonul lui era scăzut și tensionat.
„E mai greu decât am crezut,” spunea. „Jennifer observă mai mult decât mă așteptam. Mi-e teamă că i-ar putea spune Marlei.”
Inima mi-a început să bată cu putere. „Ce ar putea să-mi spună Jennifer?” mă întrebam, încercând să înțeleg.
Am ascultat mai departe, dar vocea lui a scăzut și nu am reușit să înțeleg mai mult. Când a intrat în bucătărie, am încercat să mă port normal, deși întrebările îmi invadau mintea.
Confruntarea
Mai târziu, în acea seară, nu am mai putut să mă abțin. „Richard,” i-am spus ferm, „te-am auzit vorbind la telefon. Ce ai vrut să spui cu ‘Jennifer ar putea să-mi spună ceva?’ Ce ascunzi?”
Richard a ezitat, surprins de întrebarea mea. Apoi, zâmbind timid, a spus: „Nu ascund nimic rău, Marla. Planificam o surpriză pentru ziua de naștere a lui Jennifer. Am vrut să fie ceva special.”
Un final liniștitor
Explicația lui m-a surprins. „O surpriză pentru Jennifer?” am întrebat, încercând să procesez totul.
„Da,” a spus el, vizibil ușurat. „Vreau să-i arătăm cât de mult o iubim. Știam că Jennifer ar putea să scape ceva și nu voiam să stricăm surpriza.”
M-am simțit ușurată, dar și vinovată pentru suspiciunile mele. Richard mi-a zâmbit. „E o perioadă de adaptare pentru toți. Dar vom fi bine, Marla. Știu asta.”
O familie în devenire
În dimineața următoare, am privit cum Richard o ajuta pe Jennifer să-și aleagă cerealele. Ea încă era rezervată, dar am văzut cum începea, încet-încet, să-i accepte afecțiunea.
M-am alăturat lor la masă, punând o mână pe umărul lui Jennifer. Mi-a oferit un zâmbet mic, dar sincer. Era începutul unei încrederi care avea nevoie de timp să crească.
În cele din urmă, am înțeles că drumul nostru ca familie nu va fi lipsit de provocări, dar cu răbdare și dragoste, aveam toate șansele să reușim.