Tatăl meu mi-a lăsat o casă despre care nu știam nimic – Când am ajuns acolo, am găsit o femeie care pretindea că este a ei. Ceea ce mi-a dezvăluit mi-a spulberat tot ce credeam că știu.
Ploaia bătea necontenit în acoperișuri, în timp ce îmi strângeam haina în jurul meu și îmi grăbeam pașii spre biroul notarului.
Tatăl meu murise. Nu puteam scăpa de acest gând. Întotdeauna fusese sprijinul meu, dar în ultimii ani acel sprijin se prăbușise sub greutatea datoriilor pe care nici măcar nu le puteam înțelege.
În cele din urmă, casa în care locuisem împreună urma să fie executată silit, iar eu nu mai aveam puterea să lupt.
— Oare ce a mai rămas? mi-am spus în timp ce am ajuns la ușa biroului, luând o gură de aer adâncă.
— Probabil nimic, doar un alt memento al tuturor lucrurilor pe care le-am pierdut.
Holul mirosea a praf și hârtie veche, iar lumina slabă făcea ca tablourile decolorate de pe pereți să pară și mai lipsite de viață. Notarul, un bărbat mai în vârstă, mi-a făcut semn să iau loc.
— Să începem, a spus el, răsfoind un teanc de documente.
Ascultam cu jumătate de ureche, mintea mea rătăcind prin amintiri cu tatăl meu. Îmi spusese întotdeauna totul. Sau cel puțin așa crezusem.
Dintr-odată, vocea notarului m-a scos din visare.
— O casă.
— Ce?! mi-am ridicat capul brusc. — Îmi cer scuze, ați spus o casă?
— Da, a răspuns el, împingând un document spre mine. — Nu locuința ta actuală, ci o altă proprietate pe care tatăl tău o deținea.
Am privit foaia, cuvintele devenind o ceață neclară pentru o clipă.
— O altă casă? Nu mi-a spus niciodată nimic despre ea. Cum a putut să ascundă așa ceva?
Mâinile îmi tremurau când am luat documentele. Adresa nu-mi spunea nimic.
De ce nu mi-a spus? Asta era oare modalitatea lui de a încerca să compenseze tot ce pierdusem?
Un lucru era clar. Trebuia să văd acea casă. Simțeam că era singura cale de a descoperi adevărul.
O descoperire tulburătoare
A doua zi, vineri, am decis să înfrunt necunoscutul. Mi-am luat o zi liberă de la muncă și am plecat pe un drum șerpuit, mărginit de copaci cu frunze aurii. Păreau tăcuți, ca niște martori ai unui secret pe care eu încă nu-l cunoșteam.
Când am ajuns în sfârșit, priveliștea casei mi-a dat fiori. Arăta veche, dar nu părăsită. Ferestrele mari captau lumina, iar pridvorul proaspăt vopsit contrasta cu acoperișul acoperit de mușchi, dându-i un farmec de poveste.
Și totuși, un sentiment de neliniște îmi apăsa pe piept.
— Aici e, mi-am șoptit, strângând cheia pe care mi-o dăduse notarul.
Dar cheia nu se potrivea. Am încruntat sprâncenele și am încercat din nou. Lacătul fusese schimbat. Strângând din buze, m-am strecurat pe lângă casă pentru a arunca o privire pe fereastră, sperând să văd ceva înăuntru.
Atunci, ușa s-a deschis brusc, făcându-mă să tresar.
— Pot să vă ajut cu ceva?
În prag stătea o femeie de aproximativ șaizeci de ani, cu trăsături ascuțite și o expresie clară de nemulțumire. În ochii ei, deși obosiți, se vedea o sclipire de sfidare.
— Eu… ăă… această casă îmi aparține, am bâiguit, ridicând cheia. — Mi-a fost lăsată de tatăl meu.
— Casa ta? Eu locuiesc aici de douăzeci de ani. Am plătit facturile, am reparat scurgerile, am refăcut acoperișul. Aceasta nu e casa ta și nu am de gând să plec.
Am strâns cheia mai tare.
— Uite, nu știu cine sunteți, dar am documentele. Legal, casa asta îmi aparține.
— Hârtiile nu înseamnă nimic pentru mine, mi-a replicat ea. — Am pus suflet, muncă și ani de zile în acest loc. Crezi că o să plec doar pentru că ai o bucată de hârtie?
M-am apropiat, încercând să îmi păstrez calmul.
— Și tu crezi că voi lăsa să-mi fie luată? Am pierdut casa mea, tatăl meu… totul! Asta este tot ce mi-a mai rămas.
Ea m-a privit fix, iar pentru o clipă am crezut că o să-mi trântească ușa în față. În schimb, a oftat, umerii coborând puțin.
— Bine, vrei să joci de-a casa? Fă-o. Dar să nu crezi că te primesc cu brațele deschise. Mă numesc Deborah, apropo, a murmurat, dându-se ușor la o parte.
Aerul din interior mirosea a lemn lustruit și timp. Nu era doar o casă. Era căminul Deborah-ei. Dar era și al meu.
Un adevăr dureros
Tensiunea dintre noi se simțea în aer, ca o furtună care aștepta să se dezlănțuie.
În dimineața următoare, am găsit hainele mele curate, pe care le lăsasem la uscat peste noapte, azvârlite în noroi.
— Serios?! am strigat, intrând val-vârtej în bucătărie.
Deborah își sorbea calm ceaiul, abia aruncându-mi o privire.
— Ceva nu e în regulă?
— Mi-ai aruncat hainele în noroi! am zis cu furie.
A ridicat o sprânceană, impasibilă.
— Nu știu despre ce vorbești.
Am trântit hainele pe masă.
— Ce e în neregulă cu tine? Nu ți-am făcut nimic, iar tu mă tratezi ca pe un dușman! De ce?!
Și atunci, calmul ei s-a risipit.
— Pentru că tu nu ar fi trebuit să fii aici!
— Ce vrei să spui?
Ochii ei ardeau de furie și durere.
— Tatăl tău… Mi-a luat totul. Pe tine, fiica noastră, casa… totul.
— Ce?! Am simțit că mi se taie răsuflarea.
Deborah a scos o mică brățară și mi-a întins-o. Am luat-o cu mâini tremurânde și am întors-o. Pe suprafața ei era gravat numele meu și data nașterii mele.
— Dar… cum? am șoptit.
Vocea ei s-a înmuiat, plină de regret.
— Pentru că am plecat. Am făcut o greșeală. Dar când m-am întors, tatăl tău nu m-a iertat. A spus că ai nevoie de stabilitate. Și m-a șters din viața ta.
M-am prăbușit pe un scaun, copleșită.
— Tu… tu ești mama mea.
Cu lacrimi în ochi, Deborah a spus:
— Și nu vreau să te pierd din nou.
M-am ridicat și am îmbrățișat-o.
În timp, casa nu a mai fost un câmp de luptă, ci un loc de vindecare. Am învățat că familia nu e doar despre sânge, ci despre iertare și o nouă șansă.