Fiica mea a venit în vizită în weekend ca să-mi facă cumpărăturile. Am așteptat acest moment cu nerăbdare, nu doar pentru provizii, ci și pentru că era una dintre puținele ocazii în care o vedeam. O iubeam nespus, dar simțeam că, pe măsură ce anii treceau, se îndepărta din ce în ce mai mult de mine. Totuși, mi-am adunat curajul și am decis să o întreb:
– Pot să petrec iarna cu tine? Facturile la gaz sunt foarte mari și nu mai sunt în stare să tai lemne.
Mă privea cu o ușoară stânjeneală, iar răspunsul ei a venit repede, dar rece, ca un cuțit în inimă:
– Unde, mamă, la apartament? Când o să am o casă, te voi lua.
Am simțit cum un nod îmi strângea gâtul, dar nu am spus nimic. Am schițat un zâmbet slab și am dat ușor din cap, ca și cum aș fi înțeles. Dar în sufletul meu, durerea creștea. Mă simțeam ca un bagaj vechi, care nu mai are loc nicăieri.
Nu doresc nimănui o astfel de bătrânețe.
Mă întorc în trecut și îmi amintesc cum am rămas văduvă la doar 26 de ani. Soțul meu m-a lăsat singură cu doi copii mici: băiatul avea trei ani, iar fetița doar un anișor. Lumea mea s-a prăbușit, dar nu aveam timp de lacrimi. Trebuia să fiu puternică pentru ei.
Ani la rând m-am trezit înainte de răsărit pentru a merge la muncă, iar seara, când alții se odihneau, eu continuam cu treburile gospodăriei. La țară, viața era grea, iar banii erau puțini. Munceam pământul, coseam fânul, tăiam lemne, făceam tot ce era nevoie ca să-mi cresc copiii. Nu conta cât de obosită eram, cât de tare mă dureau mâinile sau cât de mult îmi doream o pauză – copiii mei erau pe primul loc.
Anii au trecut, iar ei au crescut. Au plecat la oraș să-și facă un rost, iar eu am rămas singură în casa noastră. Nu m-am plâns. Eram mândră de ei. De fiecare dată când veneau în vizită, le pregăteam cele mai bune bucate, iar când plecau, le umpleam plasele cu legume proaspete și borcane cu dulceață. Iar pensia mea mică? O puneam deoparte pentru ei. Îi ajutam cu tot ce puteam, pentru că erau copiii mei, iar eu îi iubeam mai presus de orice.
Dar anii și-au pus amprenta pe mine. Puterea m-a părăsit, picioarele nu mă mai ascultă, iar iernile au devenit o povară. Am sperat că, măcar la bătrânețe, copiii mei îmi vor fi alături, așa cum eu am fost mereu lângă ei. Dar realitatea a fost alta.
Într-o zi, când nu am mai putut merge, vecinii, speriați, l-au sunat pe fiul meu. Așteptam cu sufletul la gură, crezând că va veni imediat. Dar răspunsul lui a fost sec:
– Nu pot veni acum, sunt foarte ocupat, iar soacra mea e bolnavă.
M-a durut mai mult decât orice boală. Am simțit că pentru el nu mai însemnam nimic. Vecinii au sunat-o și pe fiica mea, dar nici ea nu putea să mă ia.
În cele din urmă, au sunat-o pe sora mea. Ea a venit fără să stea pe gânduri, m-a luat la ea și mi-a oferit un cămin cald. Datorită ei sunt încă în viață.
Au trecut luni bune și niciunul dintre copiii mei nu m-a căutat. Nici măcar un telefon, nici măcar un mesaj. Când aveau nevoie de mine, eram bună, dar acum… am fost uitată.
Mă întreb ce am făcut greșit. Unde am greșit ca mamă? Când au devenit copiii mei atât de indiferenți? Cât de repede uită oamenii sacrificiile făcute pentru ei?
Nu doresc nimănui să trăiască o astfel de bătrânețe. Dacă citiți aceste rânduri, vă rog, respectați-vă părinții! Nimeni pe lume nu vă va iubi atât de sincer și dezinteresat ca ei.