Când eram copil, viața mea părea un basm luminos – o familie unită, plină de iubire, ascunsă într-o casă veche de pe malurile râului Mureș, lângă satul Săvârșin. Eram trei: eu, mama și tata. Aerul era mereu împregnat de aroma plăcintelor proaspete ale mamei, iar vocea gravă a tatălui meu umplea serile cu povești despre munți și păduri. Dar soarta e un vânător nemilos, care lovește pe furiș, atunci când te simți cel mai în siguranță.
Într-o zi, mama a început să se stingă – zâmbetul i s-a stins, mâinile i-au tremurat, iar curând un pat de spital din Arad a devenit ultima ei scenă. Când a plecat, a lăsat în urmă un gol care ne-a sfâșiat. Tata s-a prăbușit în abis, căutând alinare în țuică, transformând casa noastră într-un mormânt al disperării, plin de sticle sparte și tăceri grele.
Frigiderul rămânea gol, o mărturie mută a prăbușirii noastre. Mergeam la școala din Săvârșin murdar, flămând, cu ochii împăienjeniți de rușine. Profesorii mă întrebau de ce nu-mi fac temele, dar cum aș fi putut să mă concentrez, când singurul meu gând era cum să supraviețuiesc încă o zi? Prietenii s-au risipit, șoaptele lor mă tăiau mai rău decât un cuțit, iar vecinii priveau cum locuința noastră devenea o ruină, cu ochi plini de milă. În cele din urmă, cineva a cedat și a chemat asistența socială. Oameni cu fețe severe au năvălit la noi, gata să mă smulgă din mâinile tremurânde ale tatălui meu. El s-a prăbușit în genunchi, plângând, implorând o șansă să se îndrepte. I-au dat o lună – un fir subțire de speranță deasupra unui hău fără fund.
Această vizită l-a trezit pe tata. S-a repezit la magazin, a adus saci cu mâncare, iar împreună am curățat casa până când a strălucit slab, ca o umbră a ceea ce fusese odată. A renunțat la băutură, iar în privirea lui a reapărut o scânteie a omului de demult. Am început să cred în salvare. Într-o seară furtunoasă, pe când vântul bătea în geamuri, mi-a spus cu ezitare că vrea să-mi prezinte o femeie. Inima mi-a încremenit – o uitase deja pe mama? A jurat că ea va rămâne mereu în sufletul lui, dar asta era armura noastră împotriva privirilor necruțătoare ale autorităților.
Așa a intrat mătușa Ana în viața mea.
Ana locuia în Deva, într-o casă mică, cu vedere spre râul Strei, înconjurată de pomi bătrâni. Era un vârtej – caldă, dar neclintită, cu o voce care alina și mâini gata să te cuprindă. Avea un fiu, Ștefan, cu doi ani mai mic decât mine, un băiat slab, cu un zâmbet care a topit gheața din mine. Ne-am împretenit pe loc – alergam prin curte, ne cățăram pe dealuri, râdeam până ne durea stomacul. Câteva săptămâni mai târziu, am abandonat casa de pe Mureș, am închiriat-o unor străini și ne-am mutat în Deva, într-o încerare disperată de a reclădi ce mai rămăsese din noi.
Fericirea este un musafir fragil. Într-o dimineață geroasă, tata n-a mai venit acasă. Un telefon a spart linițtea – murise, strivit de o mașină pe un drum înghețat. Durerea m-a sufocat. Asistența socială s-a întors, rece și implacabilă. Fără un tutore legal, m-au smuls din brațele Anei și m-au dus într-un orfelinat din Hunedoara.
Orfelinatul era un iad pământesc – ziduri cenușii, paturi reci, pline de suspine și priviri goale. Dar Ana nu m-a lăsat. Venea în fiecare duminică, aducând pâine, pulovere tricotate și speranță. A luptat până într-o dimineață când directorul m-a chemat: „Împachetează-ți lucrurile. Mama ta vine.“
Când am văzut-o pe Ana la poartă, lacrimile mi-au șiroit. „Mamă, mulțumesc!“ am spus. Atunci am întes – familia nu e doar sânge, ci inima care te trage din prăpastie.
M-am întors în Deva, am terminat școala, am studiat la Timișoara, mi-am găsit un rost. Ana a rămas steaua noastră polară, iar în fiecare duminică ne adunăm la ea, unde râsul ei umple casa. Fără Ana, m-aș fi pierdut. Ea m-a salvat.