Într-o zi, fiica mea mi-a spus că mama ei a venit la școală. La început, am crezut că este doar imaginația unui copil, un mod de a face față pierderii. Dar evenimentele care au urmat m-au zguduit până în adâncul sufletului și mi-au schimbat complet percepția asupra lumii.
Totul a început la aproximativ șase luni după ce soția mea a plecat dintre noi. Eu și fiica mea, Elena, încercam să ne obișnuim cu noua realitate: o casă liniștită, cine solitare și absența vocii ei dragi. Făceam tot posibilul să o sprijin pe Elena, dar simțeam mereu că lipsește ceva. Deși era încă mică, Elena trecea printr-o perioadă foarte dificilă, dar încerca să fie puternică.
Într-o seară, în timp ce verificam temele ei, mi-a spus deodată: „Tată, mama a venit azi la școală.” Am încremenit. „Elena, ce vrei să spui?” – am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul. „A stat lângă mine la ora de matematică. Zâmbea și mi-a spus că totul va fi bine.”
Nu știam ce să-i răspund. Uneori, copiii văd lucruri pe care adulții nu le pot percepe. Poate că era imaginația ei, alimentată de dorul și dorința ca mama ei să se întoarcă. Am îmbrățișat-o strâns și i-am spus că poate a fost doar un vis.
Dar povestea nu s-a oprit aici. Câteva zile mai târziu, Elena mi-a spus că mama ei a ajutat-o la un test. „Mi-a șoptit răspunsul corect, tată! Știi ceva? Învățătoarea a spus că aceea era singura întrebare la care nimeni altcineva din clasă nu a răspuns corect, în afară de mine.”
Am început să mă îngrijorez. Am decis să vorbesc cu învățătoarea, pentru a afla cum se comportă Elena la școală și dacă cineva a observat ceva ciudat. Dar învățătoarea a lăudat-o doar pentru atenția și sârguința ei și a remarcat că rezultatele ei la unele materii s-au îmbunătățit considerabil.
Într-o seară, în timp ce făceam ordine într-un dulap vechi, am găsit jurnalul soției mele. Obișnuia să-și noteze gândurile, planurile și ideile. Nu eram sigur dacă sunt pregătit să-l deschid, dar ceva m-a împins să o fac. Pe una dintre ultimele pagini am citit: „Dacă într-o zi nu voi mai fi, voi fi mereu aproape de Elena. Trebuie să știe că sunt mândră de ea și că o voi susține întotdeauna.”
Aceste cuvinte m-au zguduit. Am început să mă gândesc dacă fiica mea simțea cu adevărat prezența mamei sale. Poate că acesta era modul soției mele de a ne ajuta să trecem peste pierderea ei? Voiam să înțeleg, dar nu știam cum.
Într-o noapte, după ce Elena adormise, stăteam singur în bucătărie cu o ceașcă de ceai și mă gândeam la toate acestea. Deodată, am auzit un foșnet ușor. Perdeaua s-a mișcat ușor, deși toate ferestrele erau închise. M-a cuprins un sentiment ciudat – nu frică, ci mai degrabă căldură și liniște. În acel moment, am început să cred că soția mea ar putea fi cu adevărat alături de noi.
Confirmarea finală a venit dintr-un eveniment specific. La un târg școlar, unde copiii își prezentau și vindeau lucrările, Elena a făcut o felicitare frumoasă cu mesajul: „Pentru tata, de la mama.” „Elena, ce este asta?” – am întrebat, încercând să înțeleg. Ea a zâmbit timid și mi-a spus: „Mama mi-a spus că ești trist și m-a rugat să-ți fac un cadou.” Lacrimile mi-au umplut ochii.
Mai târziu, când am ajuns acasă, am găsit aceeași felicitare pe biroul meu. Lângă ea era un bilețel mic cu mesajul: „Sunt mereu cu voi. Vă iubesc pe amândoi.”
Am fost șocat. Scrisul de pe bilețel era exact ca cel al soției mele. Păstrasem scrisorile vechi ale ei și cunoșteam fiecare detaliu al scrisului ei. Nu putea fi o glumă sau o coincidență.
Din acel moment, am început să acord mai multă atenție cuvintelor Elenei. Nu a mai vorbit despre vizitele mamei ei, dar zâmbetul și încrederea ei au devenit mai vizibile. Părea că a găsit alinare și putere.
Fie că a fost o coincidență sau ceva mai mult, nu știu. Dar am înțeles un lucru cu siguranță: chiar și atunci când pierdem oamenii pe care îi iubim, grija și iubirea lor rămân cu noi pentru totdeauna.