Victoria mergea încet pe stradă, trăgându-și pașii ca pe pilot automat. Ziua fusese îngrozitor de lungă: două ședințe, un conflict cu un furnizor, rapoarte pe care a trebuit să le refacă din cauza unei greșeli a unui stagiar. Seara, capul îi bubuia, gândurile i se amestecau, iar singurul lucru la care visa era să ajungă acasă, să își scoată pantofii incomozi, să facă un duș fierbinte și să se prăbușească în pat.
Telefonul vibra în geantă. Victoria îl scoase fără tragere de inimă, crezând că este soțul ei, Vova, care vrea să știe ce să pregătească pentru cină. Dar, privind ecranul, văzu un număr necunoscut. De obicei, nu răspundea la apeluri de la necunoscuți, dar ceva îi spuse că trebuie să facă o excepție.
— Alo, — spuse Victoria obosită, continuând să meargă spre casă.
— Unde umbli, proasto? Stăm sub apartamentul tău de o oră, ne e foame! — se auzi în receptor o voce răstită.
Victoria se opri ca împietrită pe trotuar. Lumea din jur continua să se miște, oamenii treceau pe lângă ea, grăbindu-se, dar ea stătea locului, incapabilă să creadă ce auzea. Vocea aceea – tăioasă, cu intonații bine cunoscute – aparținea mătușii soțului ei, Tatiana Vladimirovna.
— Îmi cer scuze, cum ați spus? — întrebă Victoria, sperând că a înțeles greșit.
— Ce, ești surdă? — se auzi un sforăit iritat în receptor. — Am venit! Eu, soacra ta și Serghei. Stăm sub blocul tău de o oră. Ai uitat?
Victoria se încruntă, încercând să-și amintească despre ce ar fi putut uita. Nu era nicio sărbătoare, niciun eveniment special. Nimeni nu o anunțase că rudele soțului urmau să vină.
— Tatiana Vladimirovna, îmi pare rău, dar nu știam că veniți, — spuse Victoria precaut.
— Cum adică nu știai? — se indignă femeia. — Ne-am înțeles cu Vova încă de săptămâna trecută! El trebuia să-ți spună.
Victoria suspină adânc. Perfect, încă o „surpriză” de la iubitul ei soț. Vova avea obiceiul de a „uita” să îi spună lucruri importante, doar ca să scape de responsabilitate.
— Vova nu mi-a spus nimic, — răspunse Victoria ferm. — Am întârziat la muncă, voi ajunge acasă în vreo patruzeci de minute.
— Patruzeci?! — vocea Tatianei Vladimirovna era plină de revoltă. — Murim de foame, suntem obosiți după drum! Nu poți veni mai repede?
Victoria simți cum iritarea îi crește în interior. Rudele soțului apăruseră fără niciun anunț, erau nepoliticoase și pretențioase, cerându-i să lase totul și să se grăbească acasă să-i hrănească… Prin minte îi trecu un gând: „Dar dacă aș fi decis să rămân peste noapte la o prietenă? Sau dacă aș fi fost plecată într-o delegație?”
— Ascultați-mă, nu știam că veniți, — spuse Victoria cât mai calm posibil. — Lăsați-mă să ajung acasă.
— Noi nu avem timp să așteptăm! — pufni Tatiana Vladimirovna. — Serghei e gata să se urce pe pereți de foame!
Serghei – vărul soțului, un bărbat de treizeci și cinci de ani, care încă locuia cu mama lui și nici măcar o omletă nu știa să își facă.
— Unde e Vova? — întrebă Victoria, simțind cum furia i se urcă în piept.
— De unde să știu? Nu răspunde la telefon. Probabil e reținut la serviciu, — spuse Tatiana Vladimirovna, nerăbdătoare. — Deci, vii sau nu?
Victoria închise apelul fără să-și ia rămas bun. Inima îi bătea cu putere de furie. Își sună imediat soțul. Ton lung, apoi robotul. Încercă din nou – același rezultat. Știa trucul acesta: Vova evita apelurile când știa că urmează o conversație neplăcută.
„Deci, știe exact ce se întâmplă, — gândi Victoria. — Și, ca de obicei, se ascunde. A lăsat toată responsabilitatea pe mine.”
Telefonul sună din nou. Pe ecran apăru numele soacrei, Nina Petrovna.
— Vikulia, draga mea, vii curând? — vocea soacrei era exagerat de dulce. — Am cam înghețat, iar Tania e deja la limită.
— Nina Petrovna, îmi pare rău, dar eu chiar nu știam că veniți, — spuse Victoria, încercând să își păstreze calmul. — Vova nu mi-a spus nimic.
— Așa? — se prefăcu soacra mirată. — Dar el a spus că v-ați înțeles! Ei, se mai întâmplă, cine nu greșește? Hai, grăbește-te, draga mea. Tania, pe stomacul gol, devine insuportabilă.
Victoria inspiră adânc. În fața ochilor i se conturau două opțiuni: să se grăbească acasă, să pună masa și să suporte neobrăzarea rudelor soțului, sau… să facă exact ce simțea că trebuie.
— Știți ce? — spuse ea pe un ton calm, dar ferm. — Mergeți la un restaurant sau luați o pizza. Eu ajung acasă când ajung.
— Ce?! — aproape țipă soacra. — Cum adică să mâncăm în oraș?
— Exact așa, — răspunse Victoria. — Am avut o zi grea la muncă. Nimeni nu m-a anunțat de vizită, așa că nu am nici obligația să vă aștept cu masa pusă.
— Victoria, te-ai schimbat! — pufni Nina Petrovna. — Cum poți să ne tratezi așa?
— M-am schimbat, într-adevăr, — spuse Victoria, cu un zâmbet în colțul buzelor. — Și cred că îmi place această versiune a mea.
Apoi închise telefonul și, în loc să se grăbească spre casă, își cumpără o cafea și se îndreptă spre parc.
Pentru prima dată, în loc să fie „gazda perfectă” pentru niște musafiri neinvitați, își alesese propriul confort. Și era al naibii de bine.