Satul se cufunda încet în semiîntunericul serii. Vântul aluneca printre gardurile șubrede, strecurându-se fără zgomot prin crăpăturile caselor vechi, de parcă ar fi șoptit secrete necunoscute. Pe ici, pe colo, lumânările pâlpâiau în ferestre – sătenii se pregăteau de noapte. Dar într-o casă, în seara aceea, nimeni nu avea de gând să doarmă. Acolo izbucnise o ceartă care avea să schimbe pentru totdeauna soarta unei familii.
– Ce mi-ai adus pe lume?! – strigătul furios al lui Antal a rupt liniștea nopții, iar câinele vecinilor a început să latre.
Vera își strângea cu degetele tremurânde fetița înfășată într-o păturică. Micuța dormea liniștită, cu degețelele mișcându-se ușor. Era fericirea ei. Sângele ei. Dar soțul ei, chiar propriul ei soț, privea copilul cu groază și dezgust.
– Nici măcar nu seamănă cu mine! – a horcăit el, plimbându-se agitat prin cameră, ca un animal prins în cușcă. – M-ai înșelat, așa-i? Cu cine, Vera?! Zi-mi adevărul!
Inima Verei a început să bată mai tare, dar nu de frică – de durere.
– Ai înnebunit?! – a șoptit ea. – E fiica noastră, Antal. FIICA TA!
Dar el nu o asculta. Sau poate nici nu voia să audă.
Ochii lui Antal ardeau de furie. Vera știa că bărbatul fusese mereu iute la mânie, dar acum… era ca și cum avea un străin în fața ei. Nu o vedea, nu o asculta – doar se uita fix la fața copilei. La ochii mari, rotunzi. La micuța aluniță de pe obraz. Mintea lui refuza să înțeleagă.
– Fă-ți bagajele. Ieși afară. ACUM!
Nici măcar nu i-a dat timp să-și revină. I-a trântit lucrurile în brațe, i-a deschis larg ușa și a împins-o afară.
Vera nici nu a apucat să spună ceva. Vântul rece i-a lovit fața. Fetița s-a tresărit în brațele ei, dar nu s-a trezit.
– Antal… chiar ne dai afară, în toiul nopții, pe frigul ăsta?!
– Nu-mi pasă! DISPĂREȚI!
Vecinii au văzut cum femeia cu copilul în brațe se pierde în noapte. Au văzut cum silueta ei fragilă e înghițită de vântul înghețat. Dar nimeni n-a zis nimic, nimeni nu a întrebat dacă are nevoie de ajutor. Pentru că în sat așa era obiceiul – nimeni nu se amesteca în treburile altora.
Dar în noaptea aceea… ceva s-a schimbat.
A trecut o jumătate de an.
Iarna a fost cruntă. Pe ulițele înghețate ale satului, oamenii vorbeau în șoaptă despre femeia care dispăruse cu copilul ei. Antal nu pomenea niciun cuvânt despre asta. Dar, în serile reci, simțea cum vinovăția pe care nu voia să o accepte îi apăsa sufletul.
Până într-o zi, când un străin a ajuns în sat. Un bărbat înalt, elegant, cu un palton negru. A întrebat de Antal.
– Ce vrei de la mine? – l-a întrebat Antal suspicios.
Bărbatul s-a uitat drept în ochii lui și a zis încet:
– Nici nu-ți poți imagina PE CINE ai alungat din casa ta…
Vântul s-a întețit. Pieptul lui Antal s-a strâns de neliniște.
– Cine ești? Despre ce vorbești?!
Străinul a scos o fotografie veche, îngălbenită. În ea era o bătrână – și un bebeluș cu exact aceiași ochi ca ai fetiței lui.
– Sora bunicii tale a avut un copil special. Un purtător al unei gene rare, transmisă din generație în generație. Sunt foarte puțini oameni ca ei în lume. Iar acum și fiica ta face parte dintre ei.
Antal a amuțit.
Bărbatul a continuat:
– Vera știa totul. Dar tu ai respins-o. Acum e prea târziu.
Pieptul lui Antal s-a strâns și mai tare. Lumea din jurul lui s-a învârtit. Și-a amintit de alunița copilei. De ochii aceia mari, atât de diferiți.
– Unde e acum? – a întrebat el încet.
– Acolo unde sunt respectați și protejați cei ca ea. Și tu n-o vei mai vedea niciodată.
Vântul s-a întețit din nou, iar în ochii străinului, Antal a văzut viitorul pe care l-a pierdut.
Abia atunci a înțeles că nu și-a pierdut doar soția și copilul. Ci și omul care ar fi putut fi.