În sat, toți îi spuneau Tușa Ana, deși nu mai avea rude apropiate de când i se stinsese și ultimul cumnat, acum trei ierni.
La 82 de ani, zilele ei semănau între ele ca boabele de fasole pe care le culegea vara din grădina mică din spatele casei. Diminețile o găseau trează la aceeași oră, nu din nevoie, ci din obișnuință. Rutina era singura care mai ținea singurătatea la distanță.
Iarna se lăsase devreme în Valea Seacă. Cerul apăsător, cenușiu, stătea parcă în cumpănă între ploaie și ninsoare. Ana își puse baticul pe cap și ieși să aducă câteva lemne pentru sobă. Doar atât cât să-și încălzească bucătăria și să-și facă un ceai. “La ce să mai încălzesc toată casa când doar aici îmi petrec vremea?” obișnuia să-și spună, numărându-și bănuții să-i ajungă până la pensie.
După moartea lui Gheorghe, bărbatul ei, descoperise cât de grea poate fi tăcerea. Nu copiii plecați la oraș o dureau cel mai tare – ei măcar sunau uneori, veneau de sărbători. Dar lipsa zgomotelor vieții… Nimeni nu mai trântea ușile, nu mai lăsa urme de noroi pe podea, nu mai sforăia noaptea lângă ea.
“Măi, Gheorghe,” șoptea uneori în singurătatea casei, “tare mi-e urât fără tine.”
Într-o dimineață mohorâtă de noiembrie, un sunet neobișnuit veni din pod. Nu era scârțâitul obișnuit al vântului prin acoperiș, nici vreun șoricel rătăcit. Era un scâncet slab, aproape implorator. Ana se opri din sorbitul ceaiului, ascultând.
Cu pași greoi, se apropie de scara podului. Nu mai urcase acolo de ani buni, dar acum curiozitatea o împingea înainte. Podul era întunecat, rece. Printre razele slabe de lumină ce se strecurau prin acoperiș, descoperi un cuib improvizat din cârpe vechi și ziare îngălbenite.
Acolo, o pisică slabă, cu blana zburlită, stătea ghemuită lângă patru pui abia născuți.
“Vai de mine,” șopti bătrâna, îngenunchind cu grijă. “De unde-ați apărut voi?”
Pisica o privi speriată, dar nu se mișcă. Era prea slăbită, prea epuizată. Ana întinse o mână noduroasă și îi mângâie ușor capul. Spre surprinderea ei, pisica închise ochii, ca și cum așteptase acel gest de mult.
Fără să stea pe gânduri, Ana coborî să caute ceva de mâncare. Într-un colț al cămării găsi o farfurie veche, ciobită, în care turnă puțin lapte și câteva firimituri de brânză. Se întoarse în pod și așeză farfuria lângă pisică.
“Hai, măicuță, mănâncă, să ai lapte pentru puișorii tăi.”
Din acea zi, viața Anei se schimbă. În locul tăcerii apăsătoare, casa se umplu de mieunături subțiri, de freamătul blănițelor moi care se mișcau prin coșul căptușit cu o haină veche a lui Gheorghe.
O numi pe pisică Miți, iar puii, pe măsură ce creșteau, primiră fiecare câte un nume: Petruț, cel mai mare și mai alb; Văsălie, negricios și năzdrăvan; Mioara, singura fetiță, delicată ca o floare; și Țâncu, cel mai mic, firav și tăcut.
Ana începu să își încălzească din nou întreaga casă. Mergea mai des la Leana, vecina care avea vacă, pentru a cumpăra lapte. Iar când vecinele aflară de “familia” ei de pisici, începură să vină mai des în vizită.
“Tușă Ana, parcă ai întinerit de când cu mâțele astea,” îi spuse Mărioara într-o zi. “Ți s-au mai luminat ochii, nu mai ești așa trasă la față.”
Ana zâmbi și mângâie blana moale a lui Țâncu, care dormea în poala ei.
“Cum să nu întinerești când ai pentru cine trăi?”
Iarna trecu mai repede decât oricând altădată. Și odată cu venirea primăverii, în sufletul Anei înflori un gând simplu, dar puternic: uneori, salvând ceva mic și neajutorat, te salvezi, de fapt, pe tine.