Boris Gligovici era obișnuit cu ordinea, faptele și logica. Nu credea în miracole, în coincidențe mistice sau în ceva ce nu putea fi explicat rațional. Dar de data aceasta totul era diferit!
Stătea în ușa salonului și simțea cum lumea din jurul lui începe să se clatine. Privirea lui era fixată pe mâna ei. Mică, delicată, cu degete lungi care se jucau involuntar cu un inel de aur.
Era EXACT ACELAȘI inel.
— Cum vă simțiți? — vocea lui i se păru străină, ca și cum altcineva ar fi vorbit.
— Excelent, doctore! Vă mulțumesc.
Ea zâmbea, fără să bănuiască nimic.
Boris dădu din cap mecanic, dar aproape că nu-i auzea cuvintele. Creierul lui funcționa ca un motor supraîncălzit.
E imposibil!
Ținuse această verighetă în mâini de mii de ori. Și-o amintea pe degetul soției sale — Nina lui. Dar Nina nu mai era. De șapte ani.
Iar acum ea — inelul ei! — era pe mâna unei femei complet necunoscute.
Boris abia aștepta sfârșitul turei. În mintea lui, un gând îl înlocuia pe altul, dar niciunul nu oferea răspunsuri. Poate o coincidență? O replică? Nu, era exact același inel!
Noaptea, a deschis vechea cutie în care păstra bijuteriile ei. Acolo erau cercei, broșe, pandantive. Dar nu și inelul.
Dispăruse.
Degetele lui strânseră marginea mesei. Simți cum îi trec fiori pe piele.
Dimineața, știa deja ce avea de făcut. O va urmări.
Carina mergea repede, cu încredere. Mersul ei nu trăda nicio îngrijorare, dar el simțea – ea ascundea ceva. Când s-a oprit în umbra unei clădiri vechi, a scos telefonul și l-a dus la ureche, Boris și-a ținut respirația.
— Da, Victor, vin acum… Nu, totul e bine… Nu, el n-a înțeles nimic…
Ultimele cuvinte i-au făcut inima să tresară.
Despre cine vorbea? Cine era Victor? Și ce voia să spună cu “el n-a înțeles nimic”?!
Carina a închis telefonul și a pornit rapid mai departe. Boris și-a adunat tot calmul și a urmat-o.
Nu putea ști că acest drum îl va duce la un adevăr pe care ar fi fost mai bine să nu-l afle niciodată… 📖
CONTINUAREA 👇
Boris o urmări pe Carina prin oraș, menținând o distanță suficient de mare pentru a nu fi observat, dar destul de aproape încât să nu o piardă din vedere. Ea traversă parcul central, făcu o scurtă oprire la o florărie de unde cumpără un buchet de crini albi, apoi luă un autobuz spre marginea orașului.
Boris urcă și el, așezându-se câteva rânduri în spate. Mintea lui refuza să accepte coincidențele. Verigheta Ninei, care dispăruse din cutia de bijuterii… cum ajunsese pe mâna acestei femei?
Autobuzul opri într-o zonă rezidențială liniștită, cu case modeste dar îngrijite. Carina coborî și se îndreptă spre o clădire cu două etaje, vopsită în albastru deschis. Boris o urmă, simțind cum tensiunea îi strânge stomacul într-un nod dureros.
Ea urcă treptele și deschise ușa fără să sune, ca și cum ar fi fost casa ei. Boris așteptă câteva momente, apoi se apropie. Casa avea ferestre mari, iar perdelele subțiri permiteau să se vadă în interior. Se lipi de zidul exterior, încercând să privească fără să fie observat.
În cameră, Carina înmâna buchetul de flori unui bărbat înalt, cu păr grizonat. Bărbatul o sărută pe frunte și îi zâmbi cu afecțiune. Boris simți cum i se strânge inima. Ceva în gesturile lor, în familiaritatea lor, îi trezea un sentiment de neliniște profundă.
Brusc, o siluetă mai mică apăru în cameră. Boris înghiță în sec. Era o fetiță de vreo șase-șapte ani, cu păr blond și ochi mari. Copila se aruncă în brațele Carinei, care o ridică și o învârti prin aer, râzând.
Boris simți cum i se înmoaie genunchii. Fetița semăna izbitor cu Nina în copilărie – avea aceeași formă a ochilor, același nas mic și fin. Imaginile din albumele de familie ale soției sale îi apărură în minte cu o claritate dureroasă.
„Nu poate fi…”, șopti el pentru sine.
În acel moment, un alt bărbat intră în cameră. Era mai tânăr, probabil de vârsta Carinei, și avea un aer familiar care îi dădu fiori lui Boris. Bărbatul o îmbrățișă pe Carina, apoi luă fetița în brațe. Cei trei adulți păreau să discute ceva important, iar atmosfera din cameră devenise brusc serioasă.
Boris se aplecă și mai mult, încercând să audă. În momentul acela, piciorul lui lovi o găleată metalică lăsată lângă ușă, care se răsturnă cu zgomot. Înlemni. Conversația din interior se opri brusc.
Ușa se deschise, iar bărbatul mai tânăr apăru în prag, scrutând împrejurimile cu privirea.
— Cine e acolo? strigă el.
Boris rămase nemișcat, ascuns în umbră. Bărbatul făcu câțiva pași în curte, iar lumina porticului îi ilumină fața. Și atunci, Boris simți cum timpul se oprește.
Fața aceea – era o versiune mai tânără a propriei sale fețe. Aceiași ochi căprui, aceeași linie a maxilarului, aceeași cută de îngrijorare între sprâncene. Era ca și cum s-ar fi privit într-o oglindă care arăta trecutul.
— Victor? șopti el, ieșind involuntar din ascunzătoare.
Bărbatul se întoarse brusc, iar ochii i se măriră de șoc.
— Cum… cine sunteți? întrebă el, făcând un pas înapoi.
— Boris Gligovici. Sunt… doctorul Carinei.
Victor păli vizibil, chiar și în lumina slabă a serii.
— Cum ați ajuns aici? Ce vreți?
Din casă, Carina apăru în prag, iar când îl văzu pe Boris, scăpă un strigăt înăbușit.
— Doctore? Ce faceți aici?
Boris simți cum furia și confuzia îl copleșesc.
— Am venit pentru asta, spuse el, arătând spre mâna ei unde strălucea verigheta Ninei. Vreau să știu cum ai ajuns în posesia inelului soției mele moarte.
Bărbatul mai în vârstă apăru și el în prag, ținând fetița de mână. Când îl văzu pe Boris, rămase înlemnit.
— Boris? șopti el, iar vocea îi tremura. Tu?
Și atunci, Boris îl recunoscu. Era Andrei, tatăl Ninei. Bărbatul pe care nu-l mai văzuse de la înmormântarea fiicei sale.
— Ce se întâmplă aici? De ce sunteți cu toții împreună? Cine e această femeie? Și cine e copilul acesta?
Carina făcu un pas înainte, iar în ochii ei se citea o hotărâre nouă.
— Cred că ar trebui să intrăm în casă, doctore. Avem multe de discutat.
În living, tensiunea era atât de densă încât părea tangibilă. Boris stătea pe marginea unui fotoliu, refuzând să se relaxeze complet. Carina și Victor stăteau pe canapea, iar Andrei ținea fetița pe genunchi, în fotoliul opus.
— Ce este asta? O conspirație? întrebă Boris, încercând să-și controleze tremuratul vocii. Cine sunteți voi cu toții?
Carina își frecă inelul – inelul Ninei – cu un gest nervos.
— Numele meu real este Carina Mălinescu. Sunt sora Ninei.
Boris simți cum i se taie respirația.
— Nina nu avea o soră. Era singură la părinți.
Andrei clătină din cap.
— Nu, Boris. Nina avea o soră mai mică, Carina. Dar soția mea a luat-o cu ea când ne-am despărțit, pe când fetele erau mici. A plecat în Moldova, unde s-a recăsătorit. Eu am rămas cu Nina.
Carina continuă:
— Am crescut separate. Eu în Chișinău, Nina aici. Ne-am regăsit abia când eram adulte, cu doi ani înainte de… accident.
— Accident? Nina s-a sinucis! strigă Boris, incapabil să-și controleze emoțiile.
Victor interveni, iar vocea lui avea un timbru care îi aminti dureros de Nina.
— Nu, Boris. Nu s-a sinucis. A fost într-adevăr un accident, dar circumstanțele au fost… complicate.
— Cine ești tu? întrebă Boris, deși în adâncul său începea să intuiască răspunsul.
— Sunt fiul Ninei. Fiul vostru.
Cuvintele căzură ca un trăsnet. Boris simți cum camera începe să se învârtă.
— Imposibil. Nina nu putea avea copii. Am încercat ani de zile…
— Nu, Boris, interveni Andrei. Doctorii ți-au spus că Nina nu poate avea copii pentru că ea așa le-a cerut să-ți spună. Ea era deja însărcinată când v-ați căsătorit.
Boris se ridică brusc, simțind nevoia de aer.
— De ce mi-ar fi ascuns asta? De ce și-ar fi ascuns propriul copil?
Carina se apropie, punându-i o mână pe braț.
— Pentru că era speriată. Pentru că tu i-ai spus clar, de la început, că nu-ți dorești copii. Că vrei să vă concentrați pe carierele voastre.
— Dar de ce nu mi-a spus când a aflat că e însărcinată? Am fi putut…
— Ți-a spus, Boris, interveni Victor cu amărăciune. Ți-a spus, și tu ai dus-o la clinică pentru avort. Doar că ea nu a putut merge până la capăt. M-a păstrat, dar te-a făcut să crezi că a întrerupt sarcina.
Boris se prăbuși înapoi în fotoliu, copleșit de revelații. Era adevărat, își amintea discuția. Nina venise la el plângând, spunându-i că este însărcinată, iar el reacționase conform planului lor de viață – fără copii până când amândoi nu-și consolidau carierele. Își amintea cum o dusese la clinică, cum așteptase în sala de așteptare, și cum ea ieșise palidă dar aparent ușurată.
— Cine a crescut copilul? Tu, Andrei?
Bătrânul încuviință.
— Da, împreună cu sora Ninei, Carina, care s-a mutat înapoi când Victor avea trei ani. Nina venea când putea, pretinzând că merge la conferințe medicale sau că vizitează prieteni. Până când…
Carina continuă:
— Până când a decis că nu mai poate trăi așa. Dubla viață o distrugea. A decis să-ți spună adevărul despre Victor.
— În ziua accidentului? întrebă Boris, amintindu-și brusc cearta lor din acea ultimă dimineață, când Nina îi spusese că trebuie să discute ceva important.
— Da, confirmă Victor. Venea de aici, de la noi. Era hotărâtă să-ți spună totul. Dar pe drum…
Fetița, care până atunci stătuse tăcută, se apropie de Boris și îl privi cu ochii aceia care erau atât de asemănători cu ai Ninei.
— Tu ești bunicul meu? întrebă ea cu inocență. Tati mi-a spus că bunicul meu e doctor.
Boris simți cum i se umezesc ochii.
— Cum te cheamă, micuțo?
— Nina, răspunse ea mândră. Ca pe bunica mea care e în cer.
Carina se apropie și îi puse mâna pe umăr lui Boris.
— Verigheta… Nina mi-a dat-o mie înainte de accident. Mi-a spus că dacă ți se întâmplă ceva rău, să-ți spun adevărul și să ți-o returnez. Dar apoi, când a murit… nu am putut. Victor tocmai o pierduse pe mama lui, era distrus. Am decis să păstrăm secretul. Până când…
— Până când ai ajuns pacientă la mine, completă Boris. O coincidență…
— Nu chiar, interveni Andrei. Nina știa că lucrezi la acel spital. Când Carina a avut nevoie de operație, am considerat că poate e un semn. A sosit momentul să aflii adevărul.
Boris își privi mâinile tremurânde. Șapte ani. Șapte ani în care crezuse că Nina s-a sinucis din cauza depresiei, când de fapt ea trăia o viață dublă, protejându-și copilul de respingerea lui. Șapte ani în care avusese un fiu și apoi o nepoată, fără să știe.
— De ce acum? întrebă el, ridiscându-și privirea spre Carina.
— Pentru că Victor și Alexandra se mută în străinătate. Pentru că Nina are dreptul să-și cunoască ambii bunici înainte de a pleca. Și pentru că, după șapte ani, poate e timpul să ieșim cu toții din umbra secretelor Ninei.
Boris se uită la Victor – bărbatul care era fiul său, la fetița care îi purta numele soției, și la inelul care străluceau pe degetul Carinei.
— Pot să te rog ceva? întrebă el cu voce joasă.
Carina încuviință.
— Aș vrea să recuperez verigheta. Este… tot ce mi-a rămas de la ea.
Carina zâmbi trist și scoase inelul de pe deget.
— Nina ar fi vrut să-l ai înapoi. A sperat mereu că într-o zi veți fi cu toții o familie.
Când Boris luă inelul în palmă, simți greutatea lui familiară. Dar acum, această mică bucată de aur purta cu ea nu doar amintirea Ninei, ci și povestea unei vieți paralele, a unui fiu necunoscut și a unei nepoate care îi purta numele.
— Crezi că ai putea… începu Victor ezitant, că ai putea face parte din viața noastră? Măcar pentru puțin timp, înainte să plecăm?
Boris privi chipul tânărului – chipul care semăna atât de mult cu al său – și pentru prima dată în șapte ani, simți cum gheața din jurul inimii lui începe să se topească.
— Cred că Nina ar fi vrut asta, spuse el încet. Și poate că și eu vreau.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.