ncă de la început, tot satul era uimit de acest cuplu ciudat, iar bună parte din fetele locale erau pe față indignate. Pentru că nu se întorsese din armată oricine, ci însuși Anatol, frumosul local, la care toate se uitau cu admirație. Dar acasă adusese nu o frumusețe, ci o adevărată cenușăreasă.
Scundă, slăbuță, cu urechi mari, deși cu ochi albaștri surprinzător de frumoși. Și cel mai uimitor, această fată se dovedise a fi soția lui. Cum era posibil așa ceva în principiu? Dar cea mai revoltată din sat era Oxi, vecina și fosta lui colegă de clasă.
Ea era considerată o adevărată frumusețe a satului. Odată, Anatol o condusese acasă de la dans, și Oxi imediat își închipuise că între ei era ceva mai mult. Ea contase serios pe dragostea lui, îl așteptase din armată, îi scrisese scrisori, sperase sincer la reciprocitate.
Toni, ce-i drept, răspunsese doar de două ori la început, și cu asta corespondența lor se încheiase. Dar Oxi continua să le spună tuturor din jur că atunci când Anatol se va întoarce, în sfârșit se vor căsători. În ochii ei, acest lucru era deja de mult hotărât.
Totuși, lui Anatol nu-i păsa deloc că sătenii șușoteau despre el. Și ce părere aveau despre căsătoria lui. Cel mai important pentru el era că acum avea lângă el pe Mărioara lui. Dar chiar în acea noapte s-a întâmplat ceva complet neprevăzut – așa ceva NIMENI nu și-ar fi putut imagina…
CONTINUAREA 👇
Era o noapte liniștită de vară, cu luna strălucind deasupra satului adormit. În casa familiei Georgescu, unde Anatol și Mărioara primiseră o cameră de la părinții lui, toată lumea dormea adânc. Sau cel puțin așa părea.
În spatele casei, ascunsă în umbra unui prun bătrân, Oxi stătea nemișcată, privind spre fereastra întunecată a camerei celor doi proaspăt căsătoriți. Inima îi bătea cu putere, iar mâinile îi tremurau ușor în timp ce strângea o piatră mică, gândindu-se dacă să arunce sau nu în geam.
„Nu e corect,” își spunea ea, simțind cum lacrimile îi înțeapă ochii. „Trebuia să fie al meu. Toți știau asta.”
Înainte să apuce să ia o decizie, ușa din spate a casei se deschise încet, și o siluetă mică ieși afară. Era Mărioara. Purta o rochie albă, simplă, care părea să strălucească în lumina lunii. Oxi se retrase și mai mult în umbră, urmărind-o cu privirea. Mărioara se uită în jur, apoi se îndreptă spre grădina din spatele casei.
Curiozitatea fiind mai puternică decât gelozia, Oxi o urmă, având grijă să rămână ascunsă. Mărioara se opri în mijlocul grădinii, într-un loc unde luna o lumina complet. Și apoi, în tăcerea nopții, se petrecu ceva ce făcu ca inima lui Oxi să se oprească pentru o clipă.
Mărioara își desfăcu brațele și începu să se rotească încet. În timp ce se rotea, rochia ei albă părea să se topească în lumină, iar corpul ei slab începu să strălucească. Urechile ei mari, care fuseseră subiect de batjocură în sat, începură să se alungească, devenind aproape translucide. Pielea ei palidă căpătă o strălucire sidefie.
Oxi își acoperi gura cu mâinile pentru a-și înăbuși un țipăt. Ceea ce vedea sfida orice logică. Mărioara, cenușăreasa, se transformase într-o creatură de o frumusețe uimitoare – delicată, etereală, strălucitoare. Nu mai era nimic omenesc în ea.
Din casă ieși acum și Anatol. Spre deosebire de Oxi, el nu părea deloc surprins. Se apropie de soția sa, care acum plutea la câțiva centimetri deasupra solului, și îi luă mâinile în ale sale.
— Ți-a fost dor de casă? o întrebă el încet.
Vocea Mărioarei, când răspunse, era ca sunetul cristalin al unor clopoței în vânt.
— Întotdeauna îmi este dor de casa mea dintre stele, Anatol. Dar acum casa mea este aici, cu tine.
Oxi simți că i se învârte capul. „Ce se întâmplă? Ce este ea?” se întrebă, nevenindu-i să creadă ce vedea.
— Știi că va trebui să le spunem într-o zi, spuse Anatol, mângâind obrazul strălucitor al soției sale. Nu putem păstra secretul la nesfârșit.
— Știu, răspunse Mărioara. Dar mai așteaptă puțin. Lasă-mă să învăț mai mult despre oamenii tăi. Despre oamenii voștri.
Anatol o sărută blând.
— Avem timp. O viață întreagă.
Mărioara zâmbi, iar zâmbetul ei părea să lumineze întreaga grădină.
— O viață pământeană este doar un clipit pentru ai mei. Dar voi savura fiecare moment alături de tine.
Oxi se retrase, simțind că picioarele abia o mai țineau. Ceea ce văzuse depășea orice imaginație. Se împiedică de o creangă și căzu cu zgomot. Anatol și Mărioara se întoarseră brusc în direcția zgomotului.
— Cineva ne-a văzut, șopti Mărioara, iar forma ei începu rapid să se schimbe, revenind la aspectul uman cu care sătenii erau obișnuiți.
Anatol se îndreptă spre locul unde Oxi căzuse.
— Cine e acolo? strigă el.
Oxi se ridică tremurând și ieși din umbră.
— Eu sunt, Anatol. Oxi.
Fața lui Anatol se întunecă de furie și îngrijorare.
— Ce cauți aici la ora asta? Ne spionezi?
Oxi nu putu să-și ia ochii de la Mărioara, care acum arăta din nou ca o fată obișnuită, poate puțin cam ciudată, dar definitiv umană.
— Ce… ce este ea? șopti Oxi.
Mărioara se apropie, iar ochii ei albaștri păreau să vadă prin Oxi.
— Ți-e frică de mine acum, Oxi? întrebă ea cu o voce blândă, complet diferită de sunetul cristalin pe care Oxi îl auzise mai devreme.
— Eu… eu nu înțeleg, bâigui Oxi. Ce am văzut?
Anatol se uită la soția sa, care dădu ușor din cap.
— Hai să mergem înăuntru, spuse el. Îți vom explica, dar trebuie să promiți că vei păstra secretul.
În bucătăria slab luminată a casei Georgescu, Oxi stătea cu o cană de ceai în fața ei, încă tremurând.
— Am întâlnit-o în timpul serviciului militar, începu Anatol. Era într-o noapte când făceam de gardă. A căzut din cer, literalmente, ca o stea căzătoare.
— Nava mea s-a defectat, continuă Mărioara. Am fost trimisă să studiez Pământul, dar ceva a mers prost. M-am prăbușit și nu m-am mai putut întoarce.
— Ai mei nu m-au găsit, și am rămas blocată aici. Anatol m-a salvat, m-a ascuns de superiorii lui. M-a învățat să arăt și să mă comport ca o ființă umană.
Oxi clipi, încercând să proceseze ce auzea.
— Ești… un extraterestru? întrebă ea, vocea abia auzindu-i-se.
Mărioara zâmbi.
— Voi aveți multe nume pentru cei ca mine. Extraterestru, zână, înger. Suntem exploratori. Observăm, învățăm, dar nu interferăm.
— De ce arăți așa când… când te transformi? întrebă Oxi, găsindu-și în sfârșit vocea.
— Aceasta este forma mea adevărată. Forma pe care o vezi acum este doar o adaptare pentru a mă potrivi aici.
Anatol o luă de mână pe Mărioara și o privi cu o dragoste profundă.
— M-am îndrăgostit de ea așa cum este cu adevărat, spuse el. De aceea nu-mi pasă ce crede satul despre aspectul ei „uman”. Eu știu adevărul.
Oxi își lăsă privirea în jos, simțindu-se brusc rușinată de toate gândurile rele pe care le avusese despre Mărioara.
— De ce mi-ați spus toate astea? întrebă ea încet. De ce aveți încredere în mine?
Mărioara se ridică și se așeză lângă Oxi, punându-i o mână pe braț. La atingerea ei, Oxi simți o căldură stranie, liniștitoare.
— Pentru că ai o inimă bună, Oxi, îi spuse ea. Sub toată durerea și gelozia, ai o inimă bună. Și pentru că ai nevoie să înțelegi de ce Anatol a făcut alegerea pe care a făcut-o.
Oxi simți cum lacrimile îi curg pe obraji.
— Îmi pare rău pentru tot ce am gândit despre tine, șopti ea. Pentru ce am spus prin sat.
— Nu-ți face griji pentru asta, răspunse Mărioara cu un zâmbet blând. Acum știi adevărul. Dar trebuie să-l păstrezi secret. Nu sunt pregătită ca toți să știe cine sunt cu adevărat.
În dimineața următoare, satul fu martorul unei schimbări neașteptate. Oxi, care fusese cea mai vocală critică a Mărioarei, era acum văzută plimbându-se și râzând cu ea prin sat. Zvonurile începură imediat să circule.
— Ce credeți că s-a întâmplat? întrebă o bătrână, privind nedumerită la cele două tinere care treceau pe stradă.
— Poate că Mărioara nu e chiar așa de rea cum credeam noi, sugeră cineva.
— Sau poate că e ceva special la ea, ceva ce noi nu vedem, adăugă altcineva.
Anatol, care le urmărea de la distanță, zâmbi pentru sine. Poate că, într-o zi, satul va fi pregătit să afle adevărul despre soția lui venită dintre stele. Dar până atunci, era mulțumit să o iubească așa cum era, indiferent de ce credeau alții.
Iar Oxi? Ea învățase poate cea mai importantă lecție: că frumusețea adevărată, fie ea umană sau de altă natură, vine din interior și strălucește mai puternic decât orice stea de pe cer.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.