Soarele de iunie încălzea plăcut spatele Mariei, în timp ce ea mergea de-a lungul șirurilor de pietre funerare de marmură și monumente de cele mai diverse forme și culori. Plimbarea prin cimitir nu-i aducea femeii nicio plăcere, dar era acea tristă necesitate fără de care Maria pur și simplu nu ar fi putut supraviețui.
Ea examina cu atenție mormintele pentru a găsi bomboane, biscuiți, pâine și alte produse comestibile lăsate pe ele, având grijă să nu deranjeze rudele care veniseră să-și viziteze apropiații decedați. Unele dintre femeile în vârstă fără adăpost care stăteau la poarta cimitirului o mustrau pe Maria pentru acest mod de a aduna.
„Vezi, Marie, acum te vei juca printre morți până când se va întâmpla ceva cu copilul tău, căci nu e bine”, îi spunea Elena. O cerșetoare în vârstă care trăia pe stradă de mulți ani.
„Cine știe ce lucruri se fac aici noaptea. Iată, se va abate asupra copilului tău vreun blestem, iar tu apoi te vei tot întreba de ce fiul sau fiica ta țipă fără încetare, ca un posedat.”
Totuși, Maria, ca răspuns la astfel de povești înfricoșătoare, doar dădea din mână. „Oh, tanti Elena, mie nu-mi mai e frică de niciun blestem, am văzut atâtea în cei trei ani de închisoare, încât eu însămi pot speria orice vrăjitoare sau diavol.” Desigur, tânăra femeie doar se prefăcea curajoasă.
Dacă nu ar fi fost într-o situație fără ieșire și fără posibilitatea unui venit normal, picioarele ei n-ar fi călcat niciodată pe acest pământ al durerii. Dar, din păcate, nu avea altă soluție deocamdată. Faptul era că în inima femeii de 28 de ani creștea o nouă viață de aproape șapte luni.
Maria ieșise din închisoare doar cu trei săptămâni în urmă, iar copilul pe care îl aștepta era rezultatul relației ei cu un tânăr gardian. Abia acum fosta deținută începea să înțeleagă că, dacă nu ar fi fost sarcina ei, libertatea ar fi văzut-o foarte târziu. Femeia și-a amintit privirea rece cu care o privea anchetatorul când ea, palidă și extrem de obosită după stresul înmormântării soțului, a fost nevoită să meargă la el pentru interogatoriu.
Trecând pe lângă unul dintre morminte, Maria a observat că sub banca de lângă piatra funerară se afla un portofel mare din piele. În mintea ei au apărut imediat gânduri fericite, iar starea de spirit i s-a îmbunătățit. Normal, ce succes. Viața nu o răsfățase prea mult în ultima vreme pe fosta deținută, așa că a găsi portofelul pierdut al cuiva însemna să-și asigure alimente măcar pentru câteva zile.
Privind în toate direcțiile și asigurându-se că nu e nimeni prin apropiere, femeia a ridicat portofelul de pe pământul umed și, ținându-și respirația, l-a deschis încet și a PĂLIT la cele văzute
CONTINUAREA 👇
În portofelul din piele neagră nu erau bani sau carduri, așa cum sperase Maria. În schimb, găsise o fotografie veche, îngălbenită de timp, înfățișând un bărbat cu trăsături familiare care o privea fix din imagine. Inima i se opri pentru o clipă când recunoscu chipul soțului ei mort, dar mult mai tânăr, zâmbind alături de o femeie necunoscută și un copil mic.
Maria se sprijini de banca rece, simțind cum bebelușul din pântece începu să se miște agitat, parcă simțind tulburarea mamei. Lângă fotografie era un plic îngălbenit, iar în el, o scrisoare scrisă de mână, cu cerneală albastră. Mâinile îi tremurau în timp ce începu să citească:
„Dragă Andrei, Dacă citești această scrisoare, înseamnă că am murit fără să-ți spun adevărul. Copilul pe care îl vezi în fotografie este al tău. Mi-a fost frică să-ți spun, iar când am aflat că te-ai căsătorit cu Maria, am decis să păstrez secretul. Dar nu pot pleca din această lume știind că nu ți-am spus niciodată. Iartă-mă. Ileana”
Maria strânse scrisoarea în mâini, simțind cum o durere surdă îi cuprinde pieptul. Andrei avusese un copil despre care nu știuse niciodată. Un copil care acum ar fi fost adult. Un frate sau o soră vitrege pentru copilul pe care ea îl purta în pântece.
Cu mâinile tremurânde, Maria căută mai departe în portofel și găsi un carnet mic, cu file rupte, plin de adrese și numere de telefon. Pe ultima pagină, un nume era încercuit cu roșu: „Alexandru Popescu, str. Fagului nr. 23, București”.
Brusc, o umbră căzu peste ea. Maria ridică privirea, înspăimântată, și văzu un bărbat înalt, cu umerii lați, care o privea cu o expresie ambiguă pe față. Purta un palton negru și avea ochii identici cu cei ai lui Andrei.
„Cred că ai găsit ceva ce-mi aparține,” spuse bărbatul cu o voce profundă, întinzând mâna spre portofel.
Maria strânse portofelul la piept. „Tu ești Alexandru?”
Bărbatul păru surprins pentru o clipă, apoi fața i se înăspri. „De unde știi numele meu? Cine ești?”
„Sunt Maria. Soția lui Andrei Popescu.”
Bărbatul făcu un pas înapoi, chipul său palid reflectând șocul. „Andrei… tata?”
„El a murit acum trei luni,” șopti Maria, simțind cum lacrimile îi înțeapă ochii. „Nu a știut niciodată despre tine.”
Alexandru se așeză încet pe bancă, lângă Maria, privind fix mormântul din fața lor. Piatra funerară era impunătoare, din granit negru, cu numele „Victor Ionescu” gravat în litere aurii.
„Ea a fost bunica mea,” spuse Alexandru, arătând spre mormânt. „A murit săptămâna trecută. Mi-a spus pe patul de moarte adevărul despre tatăl meu. Am găsit portofelul ăsta printre lucrurile ei și am venit să caut mormântul lui… al tatălui meu.”
Maria simți un nod în gât. „Mormântul lui Andrei este în partea cealaltă a cimitirului.”
Stătură în tăcere câteva minute, doi străini legați de un bărbat care nu mai era printre ei. Maria observă că Alexandru avea aceleași mâini ca Andrei, puternice dar blânde. Aceleași linii fine în jurul ochilor când se concentra.
„Ești însărcinată,” spuse Alexandru, privind spre pântecele Mariei.
Ea își puse instinctiv mâna pe burtă. „Da. Șapte luni. Va fi un băiat.”
„Fratele meu,” șopti Alexandru, iar vocea lui era plină de emoție.
Maria ezită, apoi scoase fotografia din portofel și i-o întinse. „Uite, ar trebui să păstrezi asta. Este singura fotografie pe care o am cu tatăl tău când era tânăr.”
Alexandru luă fotografia cu grijă, studiind-o ca și cum ar fi fost un obiect de preț. „Semăn cu el,” spuse încet.
„Da, foarte mult,” confirmă Maria. Apoi, cu ezitare, adăugă: „Eu… nu am unde locui. Am ieșit din închisoare acum trei săptămâni.”
Alexandru ridică privirea, surprins, dar nu judecător. „Închisoare?”
Maria oftă, știind că trebuie să spună adevărul. „M-au acuzat că l-am otrăvit pe Andrei pentru averea lui. Dar eu nu am făcut-o. L-am iubit. Anchetatorul nu m-a crezut, dar apoi au găsit dovezi că medicamentele lui fuseseră manipulate de asociatul său de afaceri. M-au eliberat când au descoperit că sunt însărcinată.”
Alexandru o privi lung, evaluând-o. Apoi, luă o decizie. „Am un apartament cu două camere. Poți sta acolo până te pui pe picioare. Fratele meu are nevoie de un acoperiș deasupra capului.”
Ochii Mariei se umplură de lacrimi. „De ce m-ai ajuta? Nu mă cunoști.”
„Pentru că asta ar fi făcut tatăl meu,” spuse Alexandru simplu. „Și pentru că am pierdut destul timp fără să-mi cunosc familia.”
În timp ce părăseau împreună cimitirul, Maria simți pentru prima dată în multe luni o senzație ciudată, aproape uitată: speranță. Poate că acest portofel găsit la mormântul unui bogătaș nu conținea bani, dar îi oferise ceva mult mai valoros – o șansă la un nou început și o familie pentru copilul ei.
Când ajunseră la mașina lui Alexandru, Maria se opri brusc.
„Ce s-a întâmplat?” întrebă el.
„Am uitat ceva,” spuse ea, apoi se întoarse și privi înapoi spre cimitir.
„Ce anume?”
Maria zâmbi, un zâmbet adevărat, pentru prima dată în luni de zile. „Să-i mulțumesc bătrânei Elena pentru sfaturile ei. Se pare că uneori, blestemele de la cimitir pot fi de fapt binecuvântări deghizate.”
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.