„Sper să nu te mai întorci!” – pufni bunica, scăpând de nepotul orfan. Dar într-o zi lângă casă a oprit o mașină străină scumpă!…..
Costel simți din nou frică, auzind aceste cuvinte. Nu voia să meargă în niciun orfelinat, voia să trăiască aici, chiar și cu bunica ce nu-l iubea.
Și mai era speriat că cineva îi va povesti bunicii Lucia despre bătaia cu George, care locuia pe strada vecină.
Atunci nu se va limita doar la amenințări și strigăte! Va folosi nuiaua subțire de salcie, care servea bătrânei drept instrument pentru educarea băiatului neascultător. El știa deja că Lucia Ștefănescu îl va pedepsi bine, o săptămână îi va fi dureros să se așeze.
„Ce să fac cu tine?” – exclamă bunica Lucia, fără să-și ia privirea severă de la el. „Maică-ta te-a adus în poală, iar eu acum să mă chinui!”
Costel asculta pe jumătate vaietele bunicii.
Brusc, i se făcu rău. Simți un acces puternic de greață, capul începu să i se învârtă. Camera începu să plutească în fața ochilor. De departe, ajunse la el strigătul înăbușit al bunicii:
„Costel! Ce-i cu tine, băiatul meu?”
Tonul îi era schimbat, alarmat. Pentru prima dată de când își amintea, bunica îl numise „băiatul meu”. Dar nu apucă să se bucure de această mică victorie, căci lumea se întunecase în jurul lui.
Când își reveni, Costel era întins pe canapeaua din sufragerie, iar bunica Lucia îi tampona fruntea cu o compresă rece. Fața ei aspră, brăzdată de riduri, părea acum îngrijorată. Costel clipi confuz.
„Stai liniștit,” murmură bunica. „Ai leșinat. Ți-a scăzut tensiunea.”
„Îmi pare rău pentru bătaie,” șopti Costel, convins că acesta era motivul supărării ei.
Bunica oftă adânc. „Nu despre asta e vorba acum. Ești palid ca varul și fierbinte ca jarul. Cred că ai febră.”
Îi puse mâna pe frunte și clătină din cap. Apoi se ridică brusc, îndreptându-se spre telefonul vechi de pe masa din colț. Formă un număr și așteptă.
„Alo, doctorul Petrescu? Lucia Ștefănescu sunt. Da, din nou despre nepotul meu. A leșinat acum și arde de febră… Da… Da… Bine, vă așteptăm.”
Costel nu-și amintea să fi fost vreodată bolnav de când venise la bunica, după moartea mamei sale. În cei trei ani petrecuți aici, se ferise să-i dea bătrânei și acest motiv de supărare. Era un copil rezistent, obișnuit cu frigul din camera neîncălzită și cu mâncarea simplă pe care bunica i-o pregătea fără dragoste.
Doctorul veni repede, un bărbat în vârstă pe care Costel îl mai văzuse la dispensarul din sat. După ce îl consultă, își scoase ochelarii și se întoarse spre bunica.
„E pneumonie, Doamnă Ștefănescu. Destul de severă. Ar trebui dus la spital.”
„La spital?” Vocea bunicii tremură ușor. „Dar…”
„Înțeleg că e complicat, dar băiatul are nevoie de antibiotice administrate intravenos și de supraveghere medicală. Nu e de joacă.”
După plecarea doctorului, bunica Lucia se așeză pe marginea canapelei. Părea îmbătrânită subit cu zece ani.
„Ți-am spus mereu să nu mai umbli prin ploaie,” îi reproșă ea, dar vocea îi era obosită, lipsită de mușcătură obișnuită.
„Nu vreau la spital,” murmură Costel, deși respirația îi era dificilă, iar capul îi zvâcnea dureros.
„Și eu ce să fac? Să te las să… să te îmbolnăvești și mai rău?”
Era ceva ciudat în vocea bunicii, ceva ce Costel nu mai auzise până atunci – o urmă de vulnerabilitate, de teamă.
În dimineața următoare, bătrâna îl îmbrăcă pe Costel cu cele mai bune haine ale lui – o cămașă albastră și pantaloni care îi deveniseră deja cam scurți. Îi împachetă câteva lucruri într-o sacoșă uzată.
„Hai, că ne așteaptă ambulanța la poartă,” îi spuse ea, ajutându-l să se ridice.
La spitalul din oraș, Costel fu internat într-o secție luminoasă, cu pereți albi și mirosind a dezinfectant. Bunica semnă mai multe formulare și apoi stătu stingheră lângă patul lui.
„Mă duc acasă acum,” îi spuse ea, evitându-i privirea. „Trebuie să am grijă de găini și…”
Costel dădu din cap, obișnuit cu ideea de a fi lăsat singur. Dar în loc să plece imediat, bunica Lucia șovăi, apoi se aplecă și îi puse ceva în palmă – o bancnotă mototolită.
„Pentru… dacă ai nevoie de ceva,” murmură ea stânjenită. Apoi, spre surprinderea lui Costel, se aplecă și îi atinse fruntea cu buzele uscate, într-un sărut fugar, aproape imperceptibil. Fu atât de neașteptat, încât băiatul rămase înmărmurit, privind-o cum se îndepărtează cu pași mărunți și rigizi.
În următoarele zile, febra și durerile diminuară treptat, dar Costel se simțea tot mai singur. Bunica nu venise să-l viziteze, iar el nu avea pe nimeni altcineva. Asistentele erau amabile, dar ocupate, iar ceilalți copii din salon aveau familii care îi vizitau zilnic, aducându-le dulciuri și jucării.
În a cincea zi de spitalizare, pe când Costel privea absent pe fereastră, auzi o agitație pe coridor. O asistentă intră grăbită în salon.
„Costel, ai un vizitator!”
Băiatul se întoarse, așteptându-se să o vadă pe bunica. Dar în prag stătea un bărbat înalt, îmbrăcat elegant, cu părul brunet tuns scurt și ochelari cu ramă fină. Privirea lui, intensă și scrutătoare, îl examina pe Costel cu o curiozitate aproape științifică.
„Bună, Costel,” spuse bărbatul, apropiindu-se de pat. „Eu sunt Mihai… Mihai Alexandrescu. Un vechi prieten al mamei tale.”
Costel îl privi nedumerit. Nimeni nu-i vorbise despre vreun prieten al mamei sale. Bunica Lucia mereu spunea că mama lui fusese o „fată ușuratică, care nu știa să-și aleagă prietenii”.
„Nu mă mai ții minte, desigur,” continuă bărbatul, zâmbind ușor. „Erai foarte mic când ne-am văzut ultima oară. Pot să mă așez?”
Fără să aștepte un răspuns, bărbatul trase un scaun și se așeză lângă pat. Din geanta de piele scoase un pachet și i-l întinse lui Costel.
„Ți-am adus niște portocale. Sunt bune pentru recuperare.”
Costel luă pachetul cu mâini tremurânde. Portocale! Nu mai mâncase de ani de zile. Bunica spunea că sunt „mofturi scumpe”.
„Cum… cum ați aflat că sunt aici?” întrebă băiatul, neîncrezător.
„Întâmplător,” răspunse Mihai Alexandrescu, deși zâmbetul lui sugera contrariul. „Sunt medic la București, dar am venit pentru o conferință în oraș. Am trecut pe la bunica ta să întreb de tine și mi-a spus că ești internat.”
„Bunica v-a spus?” Costel era și mai nedumerit. Bunica Lucia nu primea niciodată vizitatori și, cu siguranță, nu vorbea cu străinii despre problemele familiei.
„Da, după câteva… discuții. Nu a fost foarte încântată să mă vadă.” Bărbatul își drese glasul. „Costel, există ceva ce trebuie să știi. Eu și mama ta am fost foarte apropiați cândva. De fapt, am fost logodiți înainte ca ea să…”
Se opri, căutând cuvintele potrivite.
„Înainte să mă nască pe mine,” completă Costel, obișnuit cu acea parte a poveștii. Bunica îi spusese de nenumărate ori cum mama lui „se încurcase” cu un bărbat care apoi dispăruse, lăsând-o singură cu un copil nedorit.
„Da și nu,” răspunse Mihai Alexandrescu. „Adevărul e mai complicat. Noi ne iubeam, dar eu am primit o bursă de studii în străinătate. Era o oportunitate unică și amândoi am decis că ar trebui să plec. Am promis că ne vom căsători când mă întorc.”
Ochii bărbatului deveniseră umezi.
„Dar când am revenit, după trei ani, nu am mai găsit-o. Bunica ta mi-a spus că a plecat în alt oraș, că nu vrea să mai audă de mine. Nici măcar nu mi-a spus despre tine.”
Costel simți cum inima începe să-i bată mai tare. Era posibil ca acest străin elegant să fie…?
„Abia anul trecut am aflat adevărul,” continuă bărbatul. „Din întâmplare, am dat peste o veche prietenă comună care mi-a povestit despre decesul mamei tale… și despre existența ta.”
Mihai Alexandrescu își scoase ochelarii și își frecă ochii. Când și-i puse la loc, privirea lui era hotărâtă.
„Costel, eu sunt tatăl tău. Am făcut teste ADN cu o șuviță din părul tău, pe care bunica ta mi-a dat-o fără să știe pentru ce o vreau. Rezultatele au confirmat. Și acum am venit să te iau acasă, dacă vrei să vii cu mine.”
Costel rămase mut de uimire. Toată viața lui crezuse că tatăl său fusese un individ iresponsabil care abandonase o fată însărcinată. Iar acum, acest bărbat elegant, cu mașină scumpă (își amintea că văzuse o limuzină neagră parcată în fața spitalului), pretindea că este tatăl său și voia să-l ia acasă?
„Bunica știe?” întrebă Costel într-un final.
„Da. De aceea am venit la spital, nu direct acasă la ea. Am discutat ieri și a fost… dificil. Dar în final a acceptat. Are și ea problemele ei – e bătrână, bolnavă, cu resurse limitate. Cred că în adâncul sufletului știe că ar fi mai bine pentru tine să vii cu mine.”
Costel închise ochii, copleșit. În ultimii trei ani visase de nenumărate ori că un părinte necunoscut va veni să-l salveze de singurătatea și duritatea vieții cu bunica Lucia. Și acum, când visul părea să se împlinească, se simțea ciudat de loial față de bătrâna care, deși aspră, fusese singura lui familie.
„Nu pot să o las pe bunica singură,” murmură el.
Mihai Alexandrescu zâmbi blând. „Nu trebuie să o lași definitiv. Poți să o vizitezi oricând dorești. Și am aranjat deja să primească un ajutor săptămânal pentru casă și cumpărături. Nu va fi singură.”
În ziua externării, o limuzină neagră aștepta în fața spitalului. Costel, îmbrăcat în hainele lui uzate, se simțea stingher alături de tatăl său elegant. Dar ce îl surprinse cel mai mult fu prezența bunicii Lucia, care stătea lângă mașină, cu o expresie imposibil de descifrat.
Când îl văzu, bătrâna îi făcu semn să se apropie.
„Ți-am adus astea,” spuse ea, întinzându-i o pungă de plastic. Înăuntru, Costel găsi câteva dintre lucrușoarele lui preferate – un soldat de plumb cu care se juca în secret, o carte uzată cu povești, un pix colorat primit la școală.
„Bunico, eu…”
„Ssst,” îl întrerupse ea. „Ascultă-mă bine. Omul ăsta, tatăl tău, poate să-ți ofere ce eu n-am putut niciodată. O casă adevărată, școli bune, vacanțe… viitorul pentru care mamă-ta s-ar fi sacrificat.”
Lucia Ștefănescu se uită către mașina luxoasă, apoi înapoi la nepotul ei.
„Uneori, când iubești pe cineva, trebuie să-l lași să plece. Mamă-ta n-a avut curajul să-i spună lui despre tine, se temea că-i va strica viața. Iar eu… eu am fost prea amară pentru a recunoaște că poate nu sunt cea mai bună pentru tine.”
Costel simți cum i se umezesc ochii. „Dar tu ești familia mea!”
Bunica Lucia clătină din cap. „Și voi rămâne mereu. Dar el e tatăl tău. Mergi cu el, Costel. Dar să nu uiți niciodată de unde vii.”
Apoi, spre surprinderea totală a băiatului, bunica îl strânse într-o îmbrățișare stângace, dar fermă. Era prima îmbrățișare pe care și-o amintea de la ea.
„Sper să te mai întorci,” șopti ea în urechea lui, inversând cuvintele care îl speriaseră atât cu câteva zile în urmă. „Nu ca să rămâi, ci ca să-mi povestești despre viața ta nouă.”
Când limuzina se îndepărtă, Costel privi înapoi prin geamul fumuriu. Bunica Lucia stătea nemișcată în fața spitalului, o siluetă fragilă care, pentru prima dată, părea cu adevărat bătrână și singură. Îi făcu cu mâna, deși știa că ea probabil nu-l mai putea vedea.
„Va fi bine?” întrebă Costel, întorcându-se spre tatăl său.
Mihai Alexandrescu îi zâmbi, punându-i o mână pe umăr. „Va fi. Am angajat o doamnă din sat să o ajute zilnic. Și vom veni s-o vizităm ori de câte ori vei dori.”
Costel încuviință, simțind un amestec ciudat de tristețe și speranță. Viața lui se schimbase complet în doar câteva zile, de la amenințarea cu orfelinatul la descoperirea unui tată pe care nu-l știuse niciodată.
„Unde mergem acum?” întrebă el, privind peisajul necunoscut care se derula pe fereastră.
„Acasă,” răspunse simplu Mihai Alexandrescu. „În sfârșit, mergem acasă.”
Iar Costel, pentru prima dată în viață, simți că acest cuvânt – „acasă” – ar putea însemna ceva mai mult decât o casă rece și o bunică amărâtă; ar putea însemna începutul unei vieți noi, în care era cu adevărat dorit.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.