Flămândă și cu copilul în brațe, s-a încumetat să ceară bani de la un străin. Dar când a văzut ce i-a întins… i s-a făcut pielea de găină!

Alisa s-a așezat pe o bancă lângă scară și s-a uitat lung la ghemotocul din brațe. „Mami o să se descurce”, repeta ea în șoaptă, de parcă ar fi fost o vrajă care putea schimba ceva. Stătea acolo, pierdută în gânduri, în timp ce orașul adormea încet.

Pe lângă ea au trecut niște adolescenți râzând, aruncându-i o privire scurtă, dar evaluativă. Fetița s-a liniștit, de parcă înțelesese că nu e momentul pentru mofturi. Alisa a sărutat-o pe frunte și s-a ridicat. Știa că nu poate sta acolo toată noaptea.

A luat-o pe stradă, fără să știe unde merge. În minte îi suna un singur gând — trebuie să găsească un loc unde să doarmă. În față se vedea o arcadă întunecată care ducea spre o curte.

Alisa a intrat acolo, simțindu-se ca o ființă hăituită. Și dintr-o dată, a observat o ușă de subsol întredeschisă. A fost ceva…

Nicio urmă de confort, desigur, dar măcar era un acoperiș deasupra capului. Înăuntru era umezeală și miros de mucegai. Pe jos zăceau ziare rupte, sticle goale și niște cârpe dubioase.

Dar într-un colț era o canapea veche. Jerpelită și pătată, dar tot era mai bună decât asfaltul. Alisa a pus-o pe fetiță cu grijă pe canapea, așezând sub ea o scutecă curat luat în grabă din maternitate.

Ea s-a așezat lângă copilă, îmbrățișând-o. Inima îi bătea tare de frică, dar oboseala era mai puternică. A închis ochii, simțind cum somnul o prinde, în ciuda îngrijorării.

S-a trezit brusc, speriată, de un țipăt: „Hei, ce cauți tu aici, întinsă așa?” În fața ei era un bărbat de vreo 40 de ani, cu un tricou murdar și fața roșie ca focul. Probabil unul dintre cei care considerau subsolul ăla casa lor.

„Scuzați-mă, nu avem unde dormi…” — a spus Alisa încet, încercând să nu-și trezească fetița. „N-ai unde, zici?” — a mormăit el. „Aici ca tine vin zece pe zi.

Ieși afară, că chem poliția.” Alisa a înțeles că locul nu e sigur. S-a ridicat, și-a luat copilul în brațe și a ieșit în stradă.

Noaptea era răcoroasă. S-a strâns în haina ei subțire și a mers mai departe, fără o direcție anume. „Poate la centrul social?” — i-a trecut prin minte, dar imediat a alungat gândul. Îi era teamă că i-ar putea lua copilul.

Asta nu avea voie să se întâmple. Mergea pe lângă blocuri, până când a văzut o fereastră luminată. Pe pervaz erau flori, iar înăuntru se vedea silueta unui bătrân.

„Poate aici o să mă ajute?” — s-a gândit. A strâns din curaj și a bătut la ușă. I-a deschis un domn în vârstă, cu o privire caldă și blândă.

S-a uitat la ea, apoi la copil. „Ce s-a întâmplat, fetițo?” — a întrebat el cu voce moale. Alisa n-a mai rezistat și a izbucnit în lacrimi.

I-a povestit totul, de la început până la noaptea asta îngrozitoare. Bătrânul a ascultat-o atent, apoi i-a întins o cheie.
— „Asta e de la garsoniera mea de la etajul trei. Stă goală de ceva vreme. Nu-i mare lucru, dar e cald, curat și ai baie. Poți să rămâi acolo cât ai nevoie, tu și fetița.”

Alei i s-a tăiat respirația.
— „Dar… de ce faceți asta pentru mine? Nici măcar nu mă cunoașteți…”
— „Pentru că odată și eu am dormit pe străzi, cu un copil în brațe”, i-a spus bătrânul, privindu-o cu ochi blânzi, dar plini de amintiri dureroase. „Știu cum e. Și știu cât de mult înseamnă să-ți deschidă cineva o ușă atunci când totul pare pierdut.”

Lacrimile îi curgeau șiroaie. A luat cheia cu mâini tremurânde, aproape necrezând că e real.
— „Vă promit că am să am grijă de tot… n-o să stric nimic, doar… vreau să-mi țin copilul în siguranță…”
— „Nu-ți face griji, fetițo. O să vă aduc și niște mâncare. Și mâine dimineață, dacă vrei, mergem împreună să vedem ce putem face. Poate găsim ceva de muncă pentru tine.”

A urcat cu greu scările, fetița adormită în brațele ei. A descuiat ușa tremurând. Garsoniera era micuță, dar caldă, cu o pătură groasă pe pat, o sobă electrică și o măsuță cu două scaune. Era un palat pentru ea, în comparație cu frigul străzii.

A așezat copila pe pat, a învelit-o cu grijă și s-a lăsat în genunchi lângă ea, suspinând în tăcere. Nu știa cum, dar simțea că pentru prima oară după mult timp… nu era singură.

Dimineața a venit mai repede decât s-ar fi așteptat. Un miros plăcut de cafea și pâine prăjită venea dinspre ușă. A bătut cineva ușor.

Era bătrânul, cu o pungă mare în mână: lapte, scutece, pâine, câteva conserve, un pulover mic pentru cea mică.
— „Ți-am zis că vin. Am și un număr de telefon de la o asociație care ajută mame singure. Oameni buni, n-o să-ți ia fetița. Dimpotrivă, te vor sprijini. Vrei să încerci?”

Alei i s-au luminat ochii.
— „Da… Vreau. Vreau să lupt. Pentru ea.”

În lunile care au urmat, viața Alei s-a schimbat. A început să lucreze part-time la o brutărie din cartier. Asociația i-a oferit sprijin, consiliere, chiar și o grădiniță pentru fetiță. Bătrânul – pe care îl chema Nea Vasile – o vizita des, devenind un fel de bunic adoptiv.

Odată, când se plimbau prin parc, Nea Vasile i-a spus:
— „Știi, mă bucur că ai bătut la ușa mea în noaptea aia. Parcă am primit un nou rost în viață.”
— „Iar eu… am primit o a doua șansă. N-o să uit niciodată ce ați făcut pentru noi.”

Anii au trecut. Fetița a crescut, iar Alei i s-a oferit un post permanent la brutărie, apoi și un mic apartament de la primărie. Într-o zi, a scris pe o rețea de socializare povestea ei. A devenit virală. Oameni din toată țara au scris că au plâns citind-o.

Dar pentru ea, tot ce conta era că, în cea mai neagră noapte, când nimeni nu-i întindea mâna, un singur om a ales să o vadă. Să creadă în ea.

Și de atunci, în fiecare Ajun de Crăciun, Alea și fetița ei stau la colțul acela de stradă unde totul a început — cu termosuri de ceai cald, sendvișuri și o pancartă pe care scrie:

„Dacă îți e greu, oprește-te. Nu ești singur.”