Ziua nunții mele cu Grigore a fost nimic mai puțin decât perfectă. Părinții lui nu au făcut economii pentru a face totul de neuitat — iar Grigore nu-și putea lua ochii de la mine.
Pe parcursul ceremoniei și al recepției, el continua să-mi șoptească lucruri dulci la ureche, vizibil entuziasmat de prima noastră noapte ca soț și soție. Părea un basm devenit realitate.
Când petrecerea s-a terminat, am mers direct la casa pe care părinții lui ne-o dăruiseră ca dar de nuntă. În momentul în care am pășit în dormitorul principal, aerul era încărcat de anticipare. Grigore a zâmbit în timp ce a început să-mi desfacă nasturii rochiei de mireasă, dorința și emoția umplând camera.
Dar apoi… ceva s-a întâmplat.
În timp ce rochia a alunecat pe podea, m-am întors să-l privesc — și i-am văzut expresia schimbându-se complet.
Ochii lui s-au mărit de groază. Gura i s-a strâmbat de șoc. A făcut un pas înapoi de parcă ar fi văzut o fantomă.
“Nu… nu, nu, nu!” a murmurat el, cu vocea tremurândă, corpul lui cutremurându-se.
A căzut în genunchi, acoperindu-și fața cu mâinile.
“Doamne Dumnezeule… cine ești tu?!”
CONTINUAREA 👇
Am înghețat pe loc, incapabilă să procesez reacția lui. Grigore, bărbatul care cu doar câteva ore în urmă îmi jurase dragoste eternă, acum tremura pe podea în fața mea, privindu-mă ca pe o străină. Inima mea s-a prăbușit în piept.
„Grigore? Ce s-a întâmplat? Sunt eu, Ana,” am spus, vocea mea abia auzindu-se în camera care acum părea mult prea mare, mult prea tăcută.
M-am aplecat să-l ating, dar el s-a retras violent, lovindu-se de noptieră. Vaza de cristal de pe aceasta s-a clătinat periculos înainte de a se stabiliza.
„Nu mă atinge!” a strigat el, privirea sălbatică, nerecunoscătoare. „Nu înțeleg… cum e posibil? Pielea ta…”
Mi-am privit confuză corpul. Purtam lenjeria albă de mătase pe care o alesese mama lui special pentru această noapte. Nimic neobișnuit, nimic care să justifice această reacție devastatoare.
„Ce e cu pielea mea?” am întrebat, brațele încrucișându-se instinctiv peste piept, simțindu-mă brusc vulnerabilă, expusă.
Grigore s-a ridicat nesigur în picioare, sprijinindu-se de perete. Fața lui era palidă, buzele albe.
„Cicatricile,” a șoptit el. „Toate aceste cicatrici… Nu erau acolo. Nu puteau fi acolo.”
Am coborât privirea asupra corpului meu. Cicatricile mele, cele pe care le purtam de șaisprezece ani, de când supraviețuisem incendiului care-mi luase familia, erau acolo unde fuseseră mereu. Urmele roșiatice și albe care-mi acopereau umerii, coborau pe brațe și peste abdomen, dispăreau sub lenjerie și continuau pe coapse.
Cicatricile pe care Grigore nu le văzuse niciodată până acum.
Realizarea m-a lovit ca un pumn în stomac.
„Grigore,” am spus încet, vocea mea tremurând, „m-ai văzut vreodată… fără haine înainte?”
El a clătinat din cap, ochii lui încă fixați pe corpul meu, incapabil să-și ferească privirea, incapabil să accepte realitatea.
„Nu… noi am vrut să așteptăm… până după nuntă,” a reușit el să spună.
Era adevărat. Fusese ideea lui, o dorință romantică de a face prima noastră noapte specială. Eu acceptasem, dar acum înțelegeam adevăratul motiv pentru care nu-l contrazisei.
În cele cinci luni de relație, evitasem cu grijă orice situație care ar fi expus pielea mea. Purtat mereu bluze cu mâneci lungi, pantaloni, fuste lungi. Înotasem doar noaptea, când lumina era prea slabă pentru a observa detalii. Nu fusese o decizie conștientă – era pur și simplu un obicei înrădăcinat în mine după o viață de evitare a privirilor îngrozite.
Într-un moment de curaj, de speranță nebună că poate dragostea noastră era mai puternică decât orice, uitasem complet să-i spun despre cicatricile mele.
„Dar… în ziua aceea la lac… te-am văzut în costum de baie,” a bâlbâit el.
„Era întuneric, Grigore. Și am purtat un costum de baie întreg, cu mâneci lungi. L-am cumpărat special.”
Grigore s-a îndreptat brusc spre baie, închizând ușa cu o trântitură care a făcut candelabrul să tremure ușor. Am putut auzi sunetul înăbușit al plânsului său.
M-am așezat pe marginea patului, încă îmbrăcată doar în lenjeria albă care acum părea o cruzime – un simbol al unei promisiuni care nu va fi niciodată împlinită. Lacrimile au început să-mi curgă pe obraji, dar le-am șters cu hotărâre. Nu era prima dată când cicatricile mele provocau asemenea reacții.
Câteva minute mai târziu, ușa băii s-a deschis. Grigore ieșise, ochii roșii și umflați, dar cumva mai calm. S-a așezat pe fotoliul din colțul camerei, ținându-se la distanță de mine.
„De ce nu mi-ai spus?” a întrebat el, vocea lui sugerând că fusesem vinovată de o trădare profundă.
„Pentru că știam că asta se va întâmpla,” am răspuns simplu. „Pentru că de fiecare dată când cineva vede cicatricile, totul se schimbă.”
„Dar eu sunt soțul tău,” a protestat el. „Trebuia să știu.”
„Ai fi mai puțin șocat dacă ți-aș fi arătat cicatricile cu o zi înainte de nuntă? Cu o săptămână? O lună?” am întrebat, simțind cum furia începea să înlocuiască durerea. „Când ar fi fost momentul perfect să-ți spun că jumătate din corpul meu arată ca și cum ar fi fost topit?”
Grigore a tresărit la descrierea mea brutală, dar nu mi-a răspuns. Știa că aveam dreptate.
„Mă iubești mai puțin acum?” am întrebat, privirea fixă, refuzând să mă feresc de răspunsul lui.
„Nu știu ce simt,” a șoptit el. „Este… este prea mult. Prea brusc.”
A urmat o tăcere apăsătoare. În acea tăcere, am auzit toate răspunsurile de care aveam nevoie.
M-am ridicat de pe pat și am mers spre dulapul din care încă nu apucasem să-mi despachetez lucrurile. Am tras o rochie simplă pe mine, am luat geanta și telefonul.
„Unde te duci?” a întrebat Grigore, confuzia întrerupându-i șocul.
„Îți ofer spațiu să te gândești dacă poți fi soțul unei femei cu cicatrici,” am răspuns, încercând să-mi mențin demnitatea. „Eu știu deja că pot fi soția unui bărbat superficial. Întrebarea este dacă vreau să fiu.”
Am ieșit din camera care ar fi trebuit să fie scena primei noastre nopți de dragoste. În spatele meu, am auzit un sunet înăbușit, un amestec de plâns și protest slab. Nu m-am întors.
Afară, aerul nopții era proaspăt și rece. Luna plină lumina curtea casei noastre noi – casa care acum părea mai mult o închisoare decât un început. Am chemat un taxi și am așteptat pe treptele de la intrare, privind cum ultimele luminițe de la nuntă, încă atârnate în copacii din grădină, clipeau slab în întuneric.
Telefonul a vibrat în mâna mea. Mama lui Grigore. Am ezitat, apoi am răspuns.
„Ana, dragă, este totul în regulă? Grigore m-a sunat… nu înțeleg ce s-a întâmplat.”
Am respirat adânc. „Spune-mi, Doamna Vasilescu, Grigore ți-a spus vreodată despre cicatricile mele?”
Tăcerea de la celălalt capăt a fost răspunsul meu.
„Și totuși, le-ai văzut,” am continuat, amintindu-mi de ziua când mă ajutase să probez rochia de mireasă. „Nu i-ai spus niciodată?”
„Nu era treaba mea să-i spun,” a răspuns ea încet. „Am crezut că știe… că voi doi ați discutat despre asta.”
„La fel cum nu era treaba mea să vă spun despre bețiile tatălui meu?” am întrebat, amintindu-mi de o altă conversație tensionată avută cu ea.
Un oftat adânc s-a auzit din telefon. „Ana…”
„Taxi-ul meu a sosit,” am întrerupt-o. „Vă rog să-i spuneți lui Grigore că voi fi la hotel Carpați. Când va decide dacă poate accepta tot ce sunt eu, știe unde să mă găsească.”
Am închis telefonul și m-am urcat în taxi, lăsând în urmă casa luminată, cadoul unei familii care mă acceptase doar parțial, pentru un soț care nu mă cunoștea în întregime.
În oglinda retrovizoare, am văzut cum luminile de la etaj s-au stins brusc, lăsând întreaga clădire în întuneric. Ca o metaforă perfectă pentru povestea noastră de dragoste aparent perfectă, acum dezvăluită ca fiind construită pe iluzii și jumătăți de adevăruri.
Drumul spre hotel a fost tăcut, șoferul respectându-mi nevoia de liniște. Când am ajuns, am plătit și am coborât, simțind cum oboseala ultimelor 24 de ore mă copleșește. Recepționerul de noapte m-a privit ciudat – o femeie singură, cu machiajul de mireasă încă vizibil, rezervând o cameră în noaptea nunții sale.
Am intrat în camera de hotel sterilă și m-am privit în oglindă pentru prima dată după confruntarea cu Grigore. Reflexia mea părea a fi a unui străin – o femeie cu rochie simplă, cu urme de machiaj de mireasă, ochii încețoșați de lacrimi și un zâmbet amar pe buze.
Am luat telefonul să sun pe cineva, apoi mi-am dat seama că nu aveam pe nimeni. Toți prietenii mei erau și prietenii lui Grigore. Părinții mei muriseră în același incendiu care îmi lăsase cicatricile. Eram singură, la fel cum fusesem mereu.
M-am așezat pe marginea patului și m-am întrebat cum va arăta viitorul meu acum. Dar un lucru era cert – nu voi mai permite niciodată nimănui să mă facă să mă simt așa. Dacă Grigore nu mă putea iubi cu cicatricile mele, atunci nu mă iubea de fapt pe mine.
Telefonul a vibrat din nou. Un mesaj de la Grigore: „Te rog, întoarce-te acasă. Avem nevoie să vorbim.”
Am privit ecranul lung, degetele mele planând deasupra tastaturii. În cele din urmă, am răspuns: „Nu. Tu ai nevoie să te gândești. Eu am nevoie să fiu singură. Maine vom vorbi.”
Am închis telefonul, l-am pus pe noptieră și m-am întins pe pat, privindu-mă din nou în oglinda de pe tavan. Pentru prima dată în viața mea, am simțit că merită să lupt pentru adevărul meu, pentru toată ființa mea – inclusiv pentru cicatricile care mă defineau, dar care nu mă limitau.
„Cine sunt eu?” am șoptit, ecou la întrebarea îngrozită a lui Grigore. „Sunt exact cine am fost mereu. Întrebarea este: cine ești tu, Grigore?”
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.