Maria s-a oprit locului. În fața ei era chiar cafeneaua despre care îi vorbise bunica ei. Se deschisese de curând, iar personalul nu era încă complet. Poate că acolo ar fi găsit un loc de muncă și pentru ea. A respirat adânc și a împins ușa.
Cândva, cu mulți ani în urmă… Deși pentru ea părea o eternitate, în realitate trecuseră doar șapte ani. Pe atunci, Maria avea optsprezece ani și susținea primul ei concert ca solistă. Succesul a fost copleșitor și în fața ei se prefigura un viitor strălucit. Dar visele și planurile ei nu erau menite să se îndeplinească.
În drumul spre casă, mașina lor a fost lovită de un camion care gonea cu viteză nebună. Tatăl și mama ei au murit pe loc. Maria a fost grav rănită, dar a rămas conștientă. Și-a văzut părinții plecând. Când bunica ei a aflat de tragedie, a suferit un accident vascular cerebral și a pierdut aproape complet folosința picioarelor. Viața s-a împărțit într-un “înainte” și un “după”. Trei luni de spitalizare.
Apoi a început o lungă perioadă de recuperare, o operație după alta. I-a rămas un șchiopătat puternic: oasele s-au sudat greșit, iar medicii au făcut o greșeală încercând să corecteze situația. Bunica ei aproape că nu se mai ridica din pat. Primii doi ani au fost un infern. De îndată ce închidea ochii, în fața Mariei reapăreau chipurile părinților ei, accidentul, sângele…
Primul lucru pe care a trebuit să-l facă a fost să vândă toate bijuteriile. Bunica ei plângea în tăcere, în timp ce Maria strângea obiectele din sertare. Medicamentele costau o avere. Să găsească un loc de muncă era imposibil pentru ea: șchiopătatul ei îi speria pe angajatori. Poate că nu era doar asta, poate că avea legătură și cu privirea ei, cu expresia feței sale. Opțiunile erau puține. Maria știa doar să cânte la pian. Desigur, la școală învățase bine, dar…
În afară de școală și muzică, nu știa să facă altceva. Așa că a încercat să-și găsească un loc de muncă ca vânzătoare sau în alte slujbe asemănătoare. Dar nu putea lucra toată ziua din cauza bunicii, iar pentru turele de zi erau deja destui candidați. Când banii obținuți din vânzarea bijuteriilor s-au terminat, Maria și-a vândut pianul. Cândva, părinții ei economisiseră pentru a-l cumpăra, făcuseră sacrificii. Era un pian vechi, prețios, de mare calitate.
Maria a petrecut două nopți în lacrimi înainte de a se hotărî să facă acest pas. Nu știa în ce mâini va ajunge. Niște necunoscuți au sosit, au numărat banii și au luat instrumentul. Acum bunica ei reușea să se miște puțin prin casă, deși cu ajutorul cadrului. Maria îi obținuse un supliment la pensia de invaliditate și într-un fel reușeau să se descurce. Nimic în plus: mâncau modest, fără carne sau dulciuri, dar cel puțin supraviețuiau. Bunica ei aflase despre cafenea de la vecinele de bloc.
Uneori, acestea le vizitau, aduceau ceva pentru ceai, stăteau mult timp la taclale și bârfe.
Ușa cafenelei s-a deschis fără zgomot, dar deasupra capului Mariei au sunat niște clopoței. În hol a apărut un tânăr:
— Bună ziua, momentan suntem închiși.
— Bună ziua, știu. Sunt aici pentru un loc de muncă, — a răspuns Maria cu un zâmbet timid.
— Ce poziție vă interesează?
— Oricare. Am doar educație școlară.
— Chelneriță, poate?
Fata s-a înroșit și mai tare:
— Nu, nu pot fi chelneriță.
Băiatul a ridicat o sprânceană:
— Atunci rămâne postul de femeie de serviciu. Programul este de la douăsprezece până la închidere.
— Îmi convine.
El și-a pierdut imediat interesul și a strigat către interiorul localului:
— Andrei, vino aici! E o candidată pentru curățenie.
Dintr-o încăpere din spate a apărut un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu păr castaniu și ochi verzi pătrunzători. Purta o cămașă albă impecabilă și un șorț negru. Când și-a îndreptat privirea spre Maria, chipul i s-a transformat pentru o fracțiune de secundă.
— Bună ziua, eu sunt proprietarul. Andrei Vasilescu, spuse el, studiind-o atent. Te rog, vino în birou să discutăm.
Maria l-a urmat șchiopătând ușor, conștientă de privirea lui asupra mersului ei. Biroul era o încăpere mică, dar elegantă, cu un pian vechi într-un colț. Văzând instrumentul, inima i s-a strâns dureros.
— Te rog, ia loc, i-a spus Andrei, indicându-i un scaun. Cum te numești?
— Maria Ionescu.
Bărbatul a înlemnit. A privit-o lung, apoi s-a așezat greoi pe scaunul său.
— Maria Ionescu… pianista? a întrebat el cu voce tremurândă.
Ea a încuviințat ușor din cap, jenată că fusese recunoscută în această postură umilă.
— Nu se poate, a șoptit el. Te-am văzut cântând acum șapte ani la Ateneu. Aveai un talent extraordinar! Toată lumea vorbea despre tine ca despre viitoarea mare speranță a pianului românesc. Apoi ai dispărut.
Maria a înghițit în sec, luptându-se cu lacrimile.
— Viața s-a schimbat după accident, a răspuns ea simplu.
— Îmi pare nespus de rău, a spus el, privind-o cu compasiune. Dar nu pot să te angajez ca femeie de serviciu.
Inima Mariei s-a prăbușit. Încă o ușă închisă.
— Vă rog, am nevoie disperată de acest loc de muncă. Bunica mea…
— Nu mă înțelegi, a întrerupt-o Andrei cu blândețe. Nu te pot angaja ca femeie de serviciu pentru că am nevoie de cineva care să cânte la pianul acela.
Maria a rămas cu gura întredeschisă, privind neîncrezătoare când la Andrei, când la pianul din colț.
— Dar eu… eu nu am mai cântat de ani de zile.
— Degetele nu uită niciodată, a zâmbit el. Cafeneaua aceasta am deschis-o cu un vis: să fie un loc unde muzica bună să însoțească conversațiile. Pianistul care urma să cânte aici ne-a anunțat ieri că a primit o ofertă în străinătate. Iar acum, ca prin minune, apari tu.
— Nu știu dacă mai pot, a șoptit Maria, copleșită de emoții contradictorii.
— Încearcă, te rog.
Cu pași șovăielnici, Maria s-a apropiat de pian. A mângâiat clapele cu vârful degetelor, apoi s-a așezat. A închis ochii și, pentru prima dată în șapte ani, a început să cânte. Notele Sonatei Lunii de Beethoven au umplut încăperea, purtând cu ele toată durerea, dar și toată speranța din sufletul ei.
Când a terminat, a deschis ochii. Andrei o privea cu lacrimi șiroind pe obraji.
— Știi de ce am deschis această cafenea? a întrebat el încet. Pentru că în urmă cu șapte ani, după concertul tău, am promis că într-o zi voi crea un loc unde talentul autentic să fie apreciat. Nu mi-am imaginat niciodată că tu vei fi cea care va cânta aici.
Maria a zâmbit prin lacrimi, simțind pentru prima dată după mulți ani că, poate, viața ei nu se terminase în ziua accidentului. Poate că era doar începutul unui nou capitol.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.