— Vlad, ești sigur că asta vrei? Te-ai gândit bine?
— Mamă…
— Știu ce spun. Fata asta e cu tine pentru bani. Se vede de la o poștă!
Vlad oftă adânc, cu ochii obosiți.
— Mamă, înțeleg că ai îndoieli, dar o judeci greșit. Nu are rost să discutăm. Ai o părere fixă și n-o să ți-o schimb, orice ți-aș spune.
— Vlad, deschide ochii! Te folosește. Îți dai seama, nu? Fata asta…
— Te rog, ajunge. Eu și Irina ne cunoaștem de mai bine de cinci ani. N-a fost o decizie luată la întâmplare.
— Ți-am mai spus: tu ești un băiat dorit de multe. Ești frumos, ai studii, ești fiul nostru. Oricare fată ar vrea să fie în locul Irinei.
Vlad închise ochii o clipă, ca și cum ar fi încercat să se ascundă de oboseală.
— Spune-mi sincer, mamă: ce contează mai mult pentru tine — statutul nostru sau fericirea mea?
Doamna Elena se întoarse spre soțul ei, domnul Paul.
— Tu nu zici nimic?
Paul lăsă ziarul și zâmbi calm.
— Elena, hai să fim serioși. De 27 de ani faci doar cum crezi tu. Iar când ceva nu merge, eu sunt de vină. Ai ales tu totul, mereu. Acum lasă-l și pe Vlad să decidă.
— Ai terminat? Că nu e momentul pentru morală. Spune-mi, tu chiar crezi că Irina e potrivită pentru fiul nostru?
— Da. E o fată decentă. Mi-a plăcut întotdeauna cum îl privește. Cu căldură.
— Cu căldură? Azi nu supraviețuiești cu priviri calde, Paul! Nu are niciun ban, nicio familie serioasă!
— Parcă nici tu nu te-ai măritat cu avere, dacă îți amintești…
Elena înroși la față.
— Nu înțelegi nimic! Vlad își ruinează viața!
— Liniștește-te, Elena. Nu e nicio tragedie. Continuă tratamentele, poate fata asta chiar îl va ajuta să se vindece.
Elena ieși nervoasă din sufragerie, trântind ușa. Vlad se ridică încet din fotoliu.
— Mulțumesc, tată.
— Cum te simți?
— Mai bine. Nu-ți face griji.
La 17 ani, Vlad s-a îmbolnăvit din senin. Nimeni nu a reușit să pună un diagnostic clar. Medicii se contraziceau între ei, tratamentele aveau efecte minime. Un profesor de renume spusese cândva:
— Pare că organismul lui a uitat cum să se apere. Dacă eram acum 100 de ani, aș fi zis că e un blestem. Așa… ridicăm din umeri.
Paul a cheltuit sume uriașe pe clinici și specialiști, dar într-o zi, Vlad a zis:
— Te rog, lasă-mă să vin acasă. Nu mai știu cum arată camera mea.
Surprinzător, Elena — care până atunci împinsese pentru fiecare investigație posibilă — l-a susținut:
— Poate chiar are nevoie de o pauză. Medicii au zis că poate fi benefic.
Paul a dat din mână, iritat. Nu vedea nicio schimbare reală. Dar acasă, Vlad părea să renască. Îi revenise pofta de mâncare, chiar și energia.
A început să meargă la control de două ori pe an, restul timpului îl petrecea acasă. Cu ajutorul tatălui, a terminat facultatea. Nu era deloc slab la învățătură, dar lipsise mult din cauza stării lui de sănătate.
Pe Irina o cunoscuse în facultate. Timp de ani întregi au fost doar prieteni, dar când ea i-a mărturisit că îl iubește, ceva s-a schimbat. Vlad a simțit că are aripi.
Nunta lor a fost mai fastuoasă decât și-ar fi dorit Vlad. Elena a transformat totul într-un eveniment grandios. Irina a zâmbit toată seara, deși simțea ostilitatea din aer.
Relația dintre mama Irinei, doamna Mariana, și Elena a fost tensionată de la început. Elena o considera inferioară — fără avere, fără nume. Mariana a preferat să păstreze distanța.
Apogeul serii a fost când Mariana a oferit tinerilor o casă moștenită de la tatăl ei, într-o zonă de munte:
— O mică proprietate, dar e a voastră, cu acte în regulă.
Elena a izbucnit:
— Doamne, și o dărăpănătură e acum un cadou prețios?
— Mamă, ajunge! — i-a spus Vlad.
— Ajunge cu ce?! Nu mai e nimic de salvat!
Câteva zile mai târziu, Vlad și Irina au anunțat:
— Ne mutăm în casa primită de la mama Irinei.
Elena a izbucnit:
— Ai înnebunit?! Vrea să te izoleze, să te stingă acolo, să moștenească totul!
Paul ridică o sprânceană:
— Elena, ai luat-o razna?
— Vorbesc serios! Are nevoie de tratament, de oraș, nu de colțuri de pădure!
— Avem deja biletele, – i-a spus Vlad calm.
— Atunci nu mai veni să-mi ceri nimic! Să aibă ea grijă de tine!
— Vlad, să nu te superi pe mama ta, – interveni Paul. – Dacă ai nevoie de ceva, sună-mă. Dar, sincer… casa aia chiar e într-un loc cam ciudat.
— Are izvoare. Irina și mama ei cred că mă pot ajuta. Eu nu cred prea mult în asta, dar n-am ce pierde.
— Uneori, ce nu se poate explica… e tocmai ce avem nevoie. Baftă, fiule.
La sosire, curtea era sălbatică, dar ordonată. Irina zâmbi:
— Doar puțină muncă. Va fi ca nouă.
Casa era surprinzător de curată. Vlad adormi pe canapea de oboseală.
În zilele următoare, Irina a făcut curat, Vlad a ajutat cât a putut. Spre surprinderea lui, energia revenea treptat. Avea poftă de mâncare, râdea, se simțea viu.
— Irina, am mâncat tot! E prima oară după mult timp!
— Ți-am spus eu că locul ăsta face minuni.
— De ce ești așa sigură?
— Am copilărit aici. Am văzut lucruri ciudate, dar bune.
— Normal, și toți băieții erau după tine, nu?
— Hai, lasă-mă! — râse ea. — Mâine ai o surpriză!
— Ce fel?
— Nu-ți spun. Vei vedea.
Au adormit îmbrățișați, cu zâmbetul pe buze.
— Paul, a trecut o jumătate de an și n-ai făcut nimic! — spumega Elena.
— Ce vrei să fac? Să-l aduc cu forța înapoi?
— A trebuit să vină în oraș pentru un control și n-a mai venit! Îmi tot spune că e bine și închide telefonul!
— Hai atunci să-l vizităm. Să vedem cum o duce cu adevărat.
Elena a zâmbit imediat:
— Bună idee!
— Pregătește-te. Mâine plecăm.
Drumul până în sat a fost lung. La intrare, Elena oftează:
— Ce pustietate…
— Mie îmi place! — râse Paul. — Uite, un iepure!
— Nu m-aș mira să apară și urși…
— Am ajuns.
Vlad ieși din casă și zâmbi larg. Era complet schimbat — bronzat, plin de viață.
— Mamă! Tată! Ce mă bucur că ați venit!
Se îmbrățișară îndelung. Elena plângea:
— Vlad, cât ai crescut!
— Totul e datorită Irinei. Și… albinelor!
— Albinelor?
— Da, am început apicultura. E fascinant!
Irina ieși timidă pe verandă. Elena, cu lacrimi în ochi, i-a spus:
— Mulțumesc, dragă. Ai făcut ce niciun doctor n-a reușit.
Au intrat în casă. Totul era ordonat, rustic, dar cald. Vlad a scos o sticlă:
— Tată, țuică de miere. Făcută de mine.
— Asta da viață! — râse Paul.
Toți au gustat… cu excepția Irinei. Elena a întrebat:
— Nici o înghițitură măcar?
— Nu pot… — spuse Irina ușor jenată.
— Ești bolnavă?
Vlad zâmbi:
— Vom avea un copil.
Elena a izbucnit în lacrimi. Îi îmbrățișa pe amândoi, plângea, râdea, apoi, dintr-o dată:
— Gata! Rămân câteva săptămâni. Trebuie să cumpăr tot ce-i trebuie! Și tu, Paul, mi-ai promis o mașină! Acum chiar avem nevoie!
— Mamă… — râse Vlad.
Irina o îmbrățișă:
— Mă voi baza pe tine. Îmi e frică de tot ce urmează…
— Nu-ți fie. Sunt aici. Mereu.