„Ce cină?” întrebă Annabeth, ridicând o sprânceană. „Mi-ai dat bani pentru ea? Nu! Atunci de ce aș fi responsabilă?”
Fața lui Levan se înroși pe măsură ce simțea cum i se urcă furia. „Și ce ar trebui să fac acum? Să umblu flămând?”
„Desigur că nu,” răspunse Annabeth calm. „Poți merge la magazin, să cumperi alimente și să gătești. Sau poți comanda ceva. Ai bani, nu?”
„Este ăsta un fel de grevă?” întrebă el în cele din urmă, vocea ridicându-se de frustrare. „Refuzi să-ți faci datoriile de soție?”
Răbdarea lui Annabeth cedă. Era sătulă de tot. „Sunt obosită să fiu vaca de muls a acestei familii! De ce trebuie să duc totul singură?” Levan trânti servieta pe masă și arătă spre noul robot de bucătărie. „Ai mai cumpărat ceva, iarăși?”
Annabeth îl privi uluită. Fusese atât de neașteptat, încât rămase fără cuvinte. Cina era aproape gata, apartamentul curat, rufele spălate — totul era în ordine, ca în oricare altă zi după muncă.
„Lëva, îmi doream asta de mult timp,” spuse ea încet. „Era la reducere și am folosit salariul meu…”
„Salariul tău!” o întrerupse el, plimbându-se prin bucătărie. „Și ce-a mai rămas din el? Mărunțiș! Cine plătește chiria? Eu! Cine plătește mașina? Eu! Cine acoperă toate cheltuielile mari? Eu!”
Annabeth opri aragazul și își șterse mâinile de șorț. Aburul din oală umplea bucătăria cu mirosuri plăcute, dar pofta ei dispăruse.
„Dar și eu muncesc,” spuse ea încet. „Normă întreagă, apropo. Și cu salariul meu cumpărăm mâncare. Și mai și gătesc, fac curat, spăl hainele…”
„Da, da, ești o sfântă,” mormăi Levan, trântind ușa dulapului în timp ce își turna apă într-o cană. „Știi ceva? M-am săturat. De acum totul va fi corect. Vom împărți totul cincizeci-cincizeci, din moment ce tu trăiești așa ușor pe spatele meu.”
„Ce vrei să spui?” întrebă Annabeth, încrucișând brațele.
„Exact ce am spus. Dacă suntem moderni și egali, atunci împărțim cincizeci-cincizeci. Vom împărți facturile, telefonul, toate cheltuielile comune. Asta e corect — nu să le duc doar eu!”
Annabeth voia să riposteze, dar știa că e inutil. Nu-l interesa corectitudinea, ci controlul. Așa că oftă și răspunse: „Bine, Levan. Vrei corectitudine, cincizeci-cincizeci, atunci așa va fi.”
Dimineața următoare, Annabeth se trezi înainte de alarmă. Levan dormea încă, întors cu spatele. Conversația de seara trecută îi învârtea gândurile. Se dădu jos din pat în liniște și merse în bucătărie.
În cei patru ani de căsnicie, ajunseseră cumva la o împărțire a responsabilităților care acum i se părea evident nedreaptă. Da, Levan câștiga mai mult. Da, în primul an al relației, când ea era încă studentă, avea sens ca el să susțină financiar, iar ea să se ocupe de casă. Dar Annabeth începuse să muncească și ea! Mai întâi part-time, apoi full-time. Totuși, treburile gospodărești rămăseseră în întregime în grija ei.
Deschise laptopul și începu să verifice extrasele de cont. Salariu, facturi, cumpărături, cheltuieli zilnice… Aproape tot ce câștiga mergea în bugetul familiei. Dar contribuția ei? Mesele gătite, rufele spălate, curățenia — nu contau deloc?
Savurând ceaiul, își aminti prima lor întâlnire, zâmbind trist. Levan o curtase. O numea regina lui, promitea că ar face orice pentru ea. Și acum? „Vaca de muls”? Ce repede se transformă romantismul în contabilitate pentru unii bărbați.
Mai târziu, Levan stătea la birou, vorbind cu colegul lui, Irish.
„Și știi ceva, Irish, i-am spus aseară — gata. Vom trăi ca toate familiile moderne — cincizeci-cincizeci,” spuse Levan, înclinându-se mulțumit pe scaun.
Irish îl privi curios. „Și cum a reacționat?”
„Nu o să crezi — a fost de acord!” zâmbi Levan, plin de satisfacție. „Din prima, fără ceartă.”
„Serios?” ridică Irish o sprânceană. „Așa, pur și simplu?”
Levan dădu din cap. „Se pare că și-a dat seama în sfârșit că am dreptate. Ce e așa greșit în corectitudine?”
„Fiecare are propria definiție a corectitudinii,” răspunse Irish, gânditor. „Mătușa mea spune mereu: ‘Ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să se îndeplinească.’”
Levan se încruntă, puțin neliniștit. „Ce vrei să zici?”
Irish zâmbi șmecherește. „N-am idee, dar sună înțelept, nu-i așa?”
Levan râse, alungând sentimentul ciudat care-l încercase. Totul avea să fie bine. Annabeth era o femeie rațională.
Între timp, Annabeth se afla într-un magazin, privind rafturile și analizând cu atenție etichetele de preț. Înainte, ar fi umplut un cărucior cu alimente pentru toată familia — provizii pentru o săptămână. Astăzi, coșul ei mic conținea doar iaurt, brânză, pâine și un piept de pui. Nici măcar nu se uitase la fileul de pește preferat de Levan.
Seara a trecut neobișnuit de liniștit. Acasă, Annabeth și-a gătit rapid un piept de pui la cuptor cu legume, a luat cina, a spălat vasele, a pornit o mașină de rufe și s-a așezat comod pe canapea cu tableta. Avea trei seriale de urmărit pe care le tot amânase din lipsă de timp. Telefonul vibra cu un mesaj de la Levan: „Ajung acasă în jumătate de oră. Ce avem la cină?”
Annabeth zâmbi și puse telefonul deoparte, fără să răspundă.
Cheia se răsuci în yală, iar Levan intră în apartament, obosit după o zi de muncă. Se îndreptă direct spre bucătărie, așteptând aroma cunoscută a cinei.
„Anyut, am ajuns!” strigă el, dându-și jos haina.
Niciun răspuns. Intră în bucătărie, dar era goală și curată, fără urmă de mâncare. Deschise frigiderul — rafturile pe jumătate goale: iaurt, brânză și câteva legume.
„Annabeth!” strigă el, mergând spre sufragerie.
Soția lui stătea pe canapea, absorbită de ceva pe tabletă, cu căști în urechi. Când îl zări, scoase una dintre ele.
„Ah, salut. Ai ajuns deja?”
„Da, am ajuns. Și cina?”
Levan se uită în jur, de parcă mâncarea s-ar fi putut ascunde prin sufragerie.
Annabeth îl privi ușor mirată. „Ce cină?” întrebă. „Mi-ai dat bani pentru ea? Nu! Atunci care-i problema?”
Levan încremeni, nevenindu-i să creadă ce aude. „Vorbești serios?” Vocea i se ridică, aproape strigând. „Vin acasă după o zi grea și tu nici măcar n-ai gătit?”
„Nu mi-ai dat bani pentru partea ta de cină,” răspunse Annabeth calm, scoțând și a doua cască. „Ai spus ieri: cincizeci-cincizeci. Eu am cumpărat mâncare pentru mine, cu banii mei. Am gătit pentru mine, am mâncat. Exact cum am convenit.”
„Dar…” Levan rămase blocat. „Nu asta am vrut să spun! Mă refeream la cheltuielile comune…”
„Exact,” spuse Annabeth, ridicând din umeri. „Cheltuieli comune — cincizeci-cincizeci. Și cina este necesară pentru amândoi, așa că eu am cumpărat pentru mine și am gătit pentru mine.”
„Și acum ce, trebuie să rabd de foame?” întrebă Levan, simțind cum i se ridică furia.
„Desigur că nu,” răspunse Annabeth liniștită. „Poți merge la magazin, să cumperi alimente și să gătești. Sau poți comanda ceva. Ai bani, nu?”
Levan o privi năucit, simțindu-și mintea dându-i târcoale. „Asta e o grevă?” întrebă în cele din urmă. „Refuzi să-ți faci datoriile de soție?”
Annabeth puse încet tableta deoparte și se întoarse spre soțul ei. „Datorii de soție?” repetă ea, vocea devenind rece. „Le-am îndeplinit cu sfințenie până ieri. Dar ieri ai propus împărțirea cincizeci-cincizeci, și atunci m-am întrebat: de ce ești atât de nedrept cu mine?”
„Eu?!” Levan rămase fără aer. „Eu…”
„Da, tu,” îl întrerupse Annabeth. „Până acum, cu banii tăi plăteam facturile mari, iar cu ai mei cumpăram mâncare și alte lucruri. Și tot eu găteam, făceam curățenie și spălam hainele. În fiecare seară, după serviciu. Iar în weekenduri — curățenie generală, gătit pe mai multe zile ca să eliberez timp. Îți amintești duminica trecută, când am stat trei ore în bucătărie și încă trei ore făcând curat? Asta înseamnă șase ore de muncă, aproape o zi întreagă. În ziua mea liberă.”
Levan rămase tăcut, încercând să proceseze tot ce auzise.
„Și acum spui cincizeci-cincizeci,” continuă Annabeth. „Foarte bine. Dar să fie cu adevărat cincizeci-cincizeci. Nu doar la bani, ci și la treburile casei. Gătitul — pe rând sau fiecare pentru el. Curățenia — o împărțim. Spălatul rufelor — fiecare își spală. Cum ți se pare?”
Levan se foi stânjenit de pe un picior pe altul.
„Uite, eu… nici măcar nu știu cum se pornește mașina de spălat…”
„Îți arăt eu,” zâmbi Annabeth. „Nu e greu.”
„Și oricum, dacă nu mai gătești și nu mai faci curat, atunci de ce te mai țin?” scăpă Levan, regretând imediat cuvintele.
Annabeth îl privi lung, fără să clipească. Apoi se ridică încet de pe canapea.
„Și întreținerea familiei este datoria unui bărbat,” spuse ea încet. „Dar eu nu te-am întrebat niciodată ‘de ce te mai țin’, deși n-ai fost niciodată grozav la asta, din moment ce am fost nevoită să lucrez și eu. Și acum, tu renunți la datoria ta de bărbat.” Înclină capul. „Dar vezi tu, eu nu pun întrebarea asta. Pentru că suntem o familie. Cel puțin, așa am crezut.”
O tăcere grea se lăsă peste cameră. Levan privi podeaua, simțindu-și furia „dreaptă” transformându-se în rușine. Annabeth stătea dreaptă, cu umerii trași înapoi, așteptând un răspuns.
„Îmi pare rău,” spuse el în cele din urmă. „Am exagerat. Hai să revenim la cum era înainte, bine?”
Se aștepta ca Annabeth să fie bucuroasă, să-l îmbrățișeze și să meargă să pregătească cina. Dar ea doar clătină din cap.
„De ce aș face asta?” întrebă sincer. „Aș fi gătit pentru tine, ți-aș fi călcat cămășile, aș fi spălat vasele. Dar acum, deja am mâncat, am făcut totul, și voiam să mă uit la un nou episod. De fapt, mi-e chiar mai comod așa.”
Cu aceste cuvinte, se întoarse pe canapea, își puse căștile înapoi și reluă serialul, lăsându-l pe Levan în picioare, cu gura căscată.