Pe o stradă prăfuită, pe lângă niște blocuri vechi, hoinărea un câine mare, slab și obosit. Blana lui, cândva roșcată sau poate cenușie, era atât de murdară de praf și noroi, încât nici nu-i mai puteai ghici culoarea. Se vedea că viața de pe străzi nu fusese deloc blândă cu el. Ochii triști și mersul greoi spuneau totul.
Pe marginea drumului, lângă un container, un pisoiaș minuscul, abia înțărcat, plângea slab. Miorlăitul abia se auzea, dar câinele, din instinct, s-a oprit. S-a uitat lung la ghemotocul de blană și a mârâit, parcă sperând că o să vină mama lui de undeva din întuneric.
— Ce mai vrei și tu de la mine? Asta îmi mai lipsea… gândi câinele, încercând să-l alunge ușor cu laba. Dar pisoiașul nu s-a speriat. Din contră, s-a târât spre laba lui mare și murdară, s-a lipit de ea și a început să toarcă slab.
Câinele a oftat, ridicând ochii spre cerul cenușiu.
— Bine… Aștept până apare maică-ta și plec mai departe…
Dar pisica nu s-a mai întors. A trecut ziua, a venit seara, apoi noaptea rece, iar orașul a amuțit. Doar respirația liniștită a pisoiașului, lipit de blana zdrențuită a câinelui, se mai auzea. Când zorii au mijit, câinele a înțeles că n-are rost să mai aștepte. Mama-pisică pățise ceva rău.
Obosit și cu oasele dureroase de la frig și foame, s-a ridicat greu. S-a uitat la pisoiaș, atât de mic, firav, pierdut în lumea asta mare, și nu s-a îndurat să-l lase acolo. L-a prins cu grijă de ceafă, cum fac mamele cu puii lor, și a pornit la drum.
Ziua întreagă a hoinărit pe străzi, căutând un colț cât de cât sigur. Se ferea de oameni, de mașini, de alți câini. Nu știa unde merge, dar știa că nu poate să-l lase pe pisoiaș singur.
Pe înserat, au găsit o magazie abandonată, printre paleți rupți și cutii prăfuite. Câinele a scos cu labele o bucată de sac vechi, a făcut un culcuș, și l-a așezat pe micuț acolo. Pisoiașul a scâncit, dar s-a liniștit imediat lângă blana lui.
Zilele au trecut greu. Câinele pleca dimineața la „vânătoare”. Fura din tomberoane, căuta prin gunoaie, aștepta să arunce cineva ceva de mâncare. Uneori găsea un colț de pâine, alteori niște biscuiți umezi sau un os ros. Dar de fiecare dată, se întorcea la magazie cu ceva pentru puiul lui.
Pisoiașul creștea. Începea să meargă mai bine, să miaune clar, să se joace cu coada câinelui. Nu se despărțea de el nicio clipă. Dacă Bruno — așa îi vom spune câinelui de-acum — mergea să caute mâncare, Nor, pisoiașul, îl urmărea, se urca pe spatele lui sau se ascundea sub burta lui când ploua.
Împreună erau un tablou neașteptat, dar minunat: un câine vagabond bătrân și un pisoiaș orfan, legați de o prietenie sinceră, cum rar vezi chiar și la oameni.
Într-o zi, o bătrânică ce obișnuia să hrănească animalele străzii i-a văzut. Se apropiau de un container, Bruno împingea cu botul o bucată de pâine veche spre pisoiaș, lăsându-l să mănânce primul. Femeia a lăcrimat.
— Așa ceva… n-am mai văzut…
I-a urmărit câteva zile și, într-un final, a sunat la o asociație de protecția animalelor. Au venit cu grijă, i-au luat pe amândoi și i-au dus la adăpost. La început, Bruno a fost speriat. Nu știa ce-i cu locul acela curat, cu apă proaspătă, pături moi și mâncare din belșug. Dar când l-a văzut pe Nor dormind liniștit într-un culcuș pufos, a înțeles că erau în siguranță.
Îngrijitorii le-au pus nume: pisoiașul a devenit Nor — pentru blănița gri-pufoasă și pentru că apăruse ca din senin în viața lui Bruno. Câinelui i-au zis mai întâi „Murdărel”, dar apoi cineva a propus „Bruno” și așa i-a rămas.
Au stat mult în adăpost. Toți vizitatorii voiau pui de rasă, câini frumoși, pisici elegante. Pe ei nu-i voia nimeni. Dar într-o după-amiază, o fetiță de vreo 8 ani a venit cu părinții. Ținea în brațe o carte despre prietenie. Când i-a văzut pe Bruno și Nor, ochii i s-au luminat.
— Pe ăștia îi vreau! Pe amândoi! Nu se poate altfel!
Părinții au zâmbit, s-au uitat unul la altul și au acceptat.
De atunci, Bruno și Nor trăiesc împreună într-o curte mare, cu un coș confortabil și o familie care îi iubește. Bruno nu mai e singur, nici flămând. Iar Nor doarme tot lângă el, așa cum a făcut din prima noapte, când viața i-a adus împreună.
Pentru ei, lumea înseamnă atât: unul pe celălalt.