S-a întâmplat într-o după-amiază, în fața autogării dintr-un oraș mare. O femeie însărcinată stătea singură pe trotuar, cu o haină subțire pe ea, ținându-se de burtă cu o mână. Într-un moment, a scos un geamăt stins și s-a prăbușit în genunchi, de parcă i-ar fi cedat picioarele sub ea.
Cei din jur s-au oprit o clipă din drum. Nimeni nu s-a apropiat. Doar priviri aruncate pe furiș, șoapte și telefoane scoase pe ascuns.
— Teatru ieftin, a mormăit cineva.
— Sau vreo dependentă… a chicotit o femeie, în timp ce filma.
M-am oprit lângă ea. Nu știam ce să fac, dar n-am putut să merg mai departe. Avea fața albă ca varul, iar pe frunte îi luceau broboane de sudoare.
— Contracții? am întrebat încet.
A dat din cap, abia deschizând gura:
— Opt… opt luni…
M-am uitat în jur după ajutor. Nimeni nu părea să aibă de gând să intervină. Unul mânca semințe, altul butona telefonul, iar o femeie se ferea ostentativ de lângă noi.
Și atunci a apărut el.
Un bărbat înalt, cu trening închis la culoare, tatuaj pe gât și o privire care făcea oamenii să se dea la o parte din fața lui. Nici nu-l cunoșteam, dar avea ceva care spunea clar că nu-i de glumit cu el.
— Uite și pe ăsta… au murmurat doi tipi lângă mine.
— Să vezi că acum o și jefuiește, a pufnit alta.
Fără să le bage în seamă, s-a aplecat lângă femeie. Nicio urmă de ezitare. I-a vorbit calm, cu o siguranță care m-a făcut să simt că, pentru prima dată în ultimele minute, cineva chiar știe ce face.
— La cât timp vin contracțiile? a întrebat, ținându-i încheietura între degete.
— Patru… patru minute…
— Bine. E în regulă. Ești în siguranță.
L-am privit mirat.
— Cine sunteți? am întrebat.
S-a uitat la mine direct, fără aroganță, fără defensivă:
— Am fost paramedic. Și da… am făcut și pușcărie.
A dictat calm adresa dispeceratului de urgență, oferind informații clare despre starea femeii. Știa exact ce face. În timp ce vorbeam la telefon cu ambulanța, el îi punea comprese improvizate pe frunte și îi verifica pulsul.
Și-atunci mi-am dat seama. Omul de care toți se fereau era singura ei șansă în ziua aia.
Ambulanța a ajuns în mai puțin de zece minute, deși timpul părea că se scurge cu încetinitorul. Femeia era întinsă pe trotuar, cu mâna încleștată pe mâneca lui. El nu s-a ridicat nici o clipă de lângă ea.
Unul dintre paramedici l-a recunoscut. I-am văzut reacția, s-a încruntat scurt, dar după ce i-a auzit raportul și a văzut cum ținea femeia de mână, tonul i s-a schimbat.
— A ajutat-o. Fără el, putea fi prea târziu, a spus un bărbat în costum, care privise toată scena de pe margine.
Femeia a fost urcată pe targă, iar înainte ca ușile să se închidă, l-a privit cu ochii în lacrimi:
— Mulțumesc… Nu știu cine ești, dar… îți datorez viața mea. Și pe a copilului meu.
A zâmbit slab:
— Ai grijă de copil. Restul… se așază.
Ambulanța a plecat, iar în autogară s-a lăsat o liniște stranie. Cei care râseseră, filmaseră sau comentaseră acum evitau privirea oricui.
Bărbatul s-a ridicat, și-a tras gluga peste cap și s-a îndreptat spre ieșire. De data asta, nimeni nu l-a mai numit „pușcăriaș”, nimeni n-a mai scos vreo vorbă.
Un copil de vreo 6-7 ani, care privise toată scena cu ochii mari, s-a desprins din mâna mamei și a fugit spre el.
— Domnule… ați fost ca un supererou!
Omul s-a oprit, s-a întors și i-a zâmbit.
— Nu-s supererou, puștiule. Sunt doar unul care încearcă să facă lucrurile bine… măcar de-acum.
Și-a tras gluga din nou peste cap și a dispărut printre oameni. Dar lecția pe care o lăsase în urmă n-o va uita nimeni prea curând.
Că uneori, salvarea vine din locuri de unde nu te-ai aștepta niciodată.