Când au trecut pe lângă Miri, purtând-o pe Isabelle pe targă, mâna femeii a alunecat inert în jos, ca un gest slab de rămas-bun. Pisica a simțit că ceva se schimbă, că lumea ei se rupe în două.
A privit cum targa era urcată în ambulanță, iar ușa s-a trântit cu un zgomot sec. Charles, soțul stăpânei, a încuiat în grabă ușa casei de vacanță. Când a zărit pisica, aproape că s-a împiedicat de ea.
— Treci din drum! Mereu îmi stai în cale! — a izbucnit, înainte să dispară grăbit pe poartă.
Sunetul sirenei s-a pierdut în depărtare. Și odată cu el, viața din acea casă.
Miri s-a apropiat de prag și a mirosit locul unde Isabelle pășea mereu. Parfumul ei blând încă plutea în aer. Inima micuței pisici s-a strâns de neliniște. Ce se va întâmpla cu ea acum?
A mâncat ultimele boabe din bol, apoi a început să vâneze șoareci ca să supraviețuiască. Nopțile deveniseră tot mai reci. Se cuibărea în păturica veche, care încă mai păstra căldura și mirosul stăpânei. Acolo visa la mâinile care o mângâiau și la glasul care o alinta.
Timpul a trecut greu. Charles n-a mai apărut decât târziu, în noiembrie, odată cu prima zăpadă. A lăsat în foișor culcușul lui Miri, suportul de zgâriat, litiera și a turnat pe jos ultimele boabe de mâncare.
— De-acum te descurci singură, — a spus sec, fără să o privească în ochi. — Isabelle e în spital. N-am timp de tine…
Apoi a răscolit lucrurile din casă, a umplut câteva cutii și a plecat fără să privească în urmă.
După ce zgomotul motorului s-a pierdut în pădure, Miri a ieșit din ascunzătoare. Pe gard s-a așezat un vrăbioi. A ciripit scurt, încercând să o atragă în joacă, dar Miri l-a privit fără chef, cu ochii goi.
Zilele de iarnă s-au scurs una după alta, toate la fel de albe și pustii. Vrăbioiul, singura ființă vie din jur, ciugulea din resturile de hrană, iar Miri nu se supăra. În fiecare noapte, se înfășura în pătura veche și își amintea de Isabelle, întrebându-se unde e, de ce n-a venit, de ce a lăsat-o singură în atâta frig.
Iarna părea fără sfârșit. Zăpada se așternuse groasă, vântul șuiera printre crengile golașe, iar curtea casei se acoperise de tăcere. Hrana se împuținase, șoarecii se ascundeau, iar culcușul mirosea tot mai slab a stăpână.
Apoi, într-o dimineață mohorâtă de martie, ceva s-a schimbat.
De undeva din depărtare, s-a auzit zgomotul unei mașini. Miri, ascunsă în foișor, a tresărit. Nu era motorul vechii mașini a lui Charles. Era altceva, mai blând, mai curat. Mașina s-a oprit la poartă, iar portiera a scârțâit ușor. Din ea a coborât o femeie cu un palton bej, o pălărie largă și un fular roșu.
— Miri? — a rostit cu glas tremurat. — Miri, ești aici?
Pisica a ieșit încet din ascunzătoare. A recunoscut vocea. A recunoscut mirosul. Cu ochii umezi, s-a apropiat nesigură.
— Bună, iubita mea… — a șoptit Isabelle, lăsându-se în genunchi în zăpadă. — M-am întors… ți-am promis că n-o să te las.
Miri s-a aruncat în brațele ei, torcând cu o forță pe care nu o mai simțise de luni de zile. Isabelle, cu lacrimi în ochi, o strângea la piept, mângâind-o cu palme tremurânde, slăbite, dar calde.
— Am fost bolnavă… tare bolnavă… dar m-am făcut bine. Și tot ce mi-am dorit a fost să te revăd.
În ziua aceea, Isabelle a descuiat casa, a aprins focul în sobă, a aerisit camerele și a umplut bolul lui Miri cu hrană proaspătă. I-a adus o pătură nouă, moale, dar Miri a rămas tot în pătura veche, păstrând lângă ea amintirea caldă a stăpânei.
Primăvara a venit mai devreme decât de obicei. Curtea casei s-a umplut de viață. Isabelle stătea pe bancă cu o carte în mână, iar Miri dormea la picioarele ei. Vrăbioiul venea în fiecare dimineață, ciugulind firimituri din palma stăpânei.
Isabelle vorbea cu florile, cu pisica, cu păsările, cu cerul. Se mișca mai încet, obosea repede, dar zâmbea mai des.
Într-o seară, în lumina unui apus portocaliu, Isabelle a privit către Miri și a spus încet:
— Nu știu cât timp ne-a mai rămas, dar vreau să știi că fiecare zi cu tine e un dar.
Pisica a sărit în poala ei, și-a lipit fruntea de bărbia stăpânei și a tors adânc, cu recunoștință.
Și pentru prima dată după multe luni, în casa de la marginea pădurii era din nou cald, din nou liniște, și mai ales — din nou iubire.