Ana se trezi brusc, tresărind din tot corpul. Canapeaua veche scârțâi jalnic, de parcă ar fi vrut și ea să scape de greutatea acelei nopți. Fata aruncă o privire spre ea, îngrijorată că s-ar putea prăbuși. Apoi se uită în jur. Pereții cojiți, geamul crăpat, iar afară — vântul vuia anunțând o iarnă pe care nu avea idee cum o va înfrunta.
Plecarea din sat fusese inevitabilă. Tatăl vitreg n-o mai voia acolo, mai ales după ce, odată cu moartea mamei, Ana își pierduse vocea. Bărbatul îi aruncase vorbele ca pe niște pietre:
— „Acum trebuie să le zic la toți că nu te-ai născut mută? Mai am trei fete de măritat. Ce să creadă lumea, că avem sânge bolnav?”
Și Ana plecase. Nu pentru el. Pentru ea. Dar orașul, în loc să-i deschidă uși, i le trântise în nas. Pierduse banii, actele și, odată cu ele, orice urmă de speranță. Când a ajuns la secție să ceară ajutor, din gât nu i-a ieșit decât un horcăit jalnic. Polițiștii au râs, au făcut un semn cu mâna și au alungat-o ca pe o bețivă.
Prima lună a fost un chin. Rușinea o ținea dreaptă chiar și când foamea îi înțepenea picioarele. Uneori, se așeza lângă un gard, cu fruntea lipită de pământ, și-și zicea în gând: „Ajunge. Mai bine mor aici decât să mă mai umilesc.”
Așa a găsit-o Mălina.
Femeia era o legendă pe acolo. Regina cartierului. Cerșetorii o ascultau ca pe un general, iar cine îndrăznea s-o contrazică își lua una peste gură fără discuții.
Mălina a privit-o pe Ana multă vreme, fără să spună nimic. Apoi s-a apropiat:
— „Ce stai așa? Aici e zona mea!”
Ana a ridicat privirea și a dat din cap.
— „Ești mută, nu?”
Alt semn cu capul.
— „Bine, dar de ce zaci aici? Vrei să mori frumos?”
Fata a mai dat o dată din cap.
— „Nebună… Hai, ridică-te. Vino după mine.”
Și fără alte explicații, a condus-o într-un subsol vechi. Câteva paturi, o sobă ruginită, miros de umezeală, dar cald. Ana n-a zis nimic. A primit o cană de ceai și o tăbliță cu un creion.
— „Mănâncă. Și scrie tot ce e de știut despre tine. Dacă rămâi aici, vreau să știu cu cine am de-a face. Tot, fără să ascunzi nimic.”
Ana a scris. Mălina a citit, a oftat, apoi a dat din cap.
— „Bun. Rămâi peste noapte. Mâine rezolvăm.”
Dimineață, Mălina a dus-o la o căsuță părăsită din cimitir.
— „Aici o să stai. Pe stradă nu te ține pielea. La cimitir mereu e de muncă. Curățenie, morminte, flori… te vor plăti puțin, dar o scoți la capăt. Și dacă cineva îți face probleme… vii la mine. Ne ocupăm noi.”
A plecat, fără să privească înapoi. Dar Ana știa că, din umbră, o veghea.
Două luni trecuseră de atunci. Căsuța ei era mică, dărăpănată, dar era a ei. În fiecare dimineață, Ana curăța frunzele, schimba florile, spăla crucile de praf. Bătrânele din cartier începuseră s-o îndrăgească. Una îi aducea o felie de cozonac, alta un fular, alta o vorbă bună.
Într-o dimineață, în timp ce aduna frunze de pe un mormânt proaspăt, o voce subțire a spart liniștea:
— „Nu o să le mâncați, nu-i așa?”
Ana a tresărit. În fața ei, un băiețel de vreo opt ani, cu ochi mari, plini de foame și rușine, privea spre bomboanele și biscuiții de pe mormânt.
Fata s-a apropiat încet, cu grijă, ca să nu-l sperie. Băiatul a făcut un pas înapoi, dar n-a fugit. Ana a luat o napolitană și i-a întins-o.
— „Mulțumesc… dar vă rog… să nu-i spuneți lui tata că m-ați văzut. Promiteți?”
Ochii Anei s-au umplut de apă. A dat din cap.
— „Mă cheamă Radu… am fugit. Tata e rău. M-a bătut. M-a închis în beci. A zis că dacă mai plâng, mă lasă acolo.”
Cuvintele lui cădeau ca pietrele pe mormânt. Ana a simțit un nod în piept. L-a luat de mână și l-a dus în căsuța ei. L-a hrănit, i-a dat apă, l-a lăsat să doarmă.
Luni de zile, Radu a stat acolo, ascuns. Nimeni nu bănuia nimic. Bătrânele spuneau că Ana muncește mai cu spor, că are alt chip de când e acolo.
Până într-o zi, când la poarta cimitirului a apărut un bărbat masiv, cu ochii ca de gheață.
— „Îl caut pe fiul meu. Radu. A fugit. Am auzit că s-a ascuns pe aici, printre boschetari. Tu ești mută, da? Bine. Dar dacă îl vezi… să mi-l aduci. Altfel…”
Fără să-și termine vorba, a scuipat în praf și a plecat.
Ana tremura toată. A alergat în căsuță, unde Radu stătea ascuns sub podea, cu ochii plini de lacrimi.
— „Ai promis că nu-i spui…”
Ana l-a strâns tare la piept. Nu putea vorbi, dar ochii ei spuneau tot.
A doua zi, s-a dus la Mălina. I-a lăsat o scrisoare. Apoi la Protecția Copilului.
Peste alte două zile, poliția a venit. Tatăl lui Radu a fost arestat pentru abuz și sechestrare. Nimeni n-a întrebat-o pe Ana nimic. Toți înțeleseseră.
Când Radu s-a urcat în mașina instituției, s-a întors spre ea, a zâmbit și i-a făcut cu mâna.
— „Te iubesc, mami Ana.”
Și atunci, ceva s-a rupt în pieptul ei. După atâta tăcere, un tremur, un sunet i-a cuprins gâtul, iar vocea i-a ieșit, spartă, tremurată, dar vie:
— „Și eu pe tine, puiule…”
Primul cuvânt, după atâta vreme.
Și pentru prima dată, Ana n-a mai simțit frigul, nici foamea, nici frica. Doar viață.