„Ce-i asta?”
M-am oprit la jumătatea drumului spre gară, încremenită. Un plâns slab, aproape stins, venea dinspre stânga. Vântul de februarie îmi biciuia ceafa și-mi ridica ușor marginea paltonului. Am privit spre calea ferată, unde, în mijlocul albului imaculat al zăpezii, se contura cabana mică și părăsită a cantonierului.
O descoperire neașteptată
Chiar lângă șine zăcea o pătură jerpelită. Am simțit un fior rece când am zărit o mânuță minusculă ieșind de sub ea.
— Doamne…
Am ridicat pătura și am rămas nemișcată o clipă. Era o fetiță. Nu părea să aibă nici un an. Buzele îi erau albăstrui, dar respira. Plângea încet, cu un scâncet abia auzit, ca și cum nu mai avea putere.
Am deschis paltonul, am strâns-o la piept și am alergat cât m-au ținut picioarele înapoi spre sat, direct la asistenta satului, Elena Ioniță.
— Irina, de unde ai adus copilul ăsta? – m-a întrebat, luând-o cu blândețe din brațele mele.
— Lângă șine. Era aruncată în zăpadă.
— Abandonată… Trebuie să chemăm poliția.
— Care poliție?! – am strâns fetița din nou la piept. – Până vin ei, poate îngheață!
Elena a oftat și a scos repede un biberon cu lapte praf din dulap.
— Asta îi va ajunge deocamdată. Dar tu… ce ai de gând să faci cu ea?
Am privit chipul minuscul, cu genele lipite de lacrimi. În brațele mele, a adormit în sfârșit, cu năsucul înfipt în puloverul meu gros.
— O voi crește eu. Nu există altă cale.
O viață nouă
Satul a început să șușotească: „Irina are treizeci și cinci de ani, stă singură, și acum adună copiii altora…” Mă prefăceam că nu aud. Cu ajutorul unor prieteni am rezolvat actele și am numit-o Ana-Maria.
Primele luni au fost un șir de nopți albe. Febră, colici, dințișori care dureau. O legănam în brațe și îi cântam cântecele de leagăn pe care le știam de la bunica.
— „Ma!” – a spus ea la zece luni, întinzându-mi mâinile.
Am izbucnit în plâns. Atâția ani singură… și deodată, eram mamă.
La doi ani alerga prin casă, urmărind pisica Miti și răsturnând tot ce prindea.
— Marioara, uite ce isteață e fata mea! – i-am spus vecinei. – Știe toate literele!
— Serios? La trei ani?
— Întreab-o!
Vecina i-a arătat literele una câte una, iar Ana-Maria le-a recunoscut pe toate. La final, a spus o poveste despre „găina moțată”, iar Marioara a rămas cu gura căscată.
La cinci ani am înscris-o la grădinița din satul vecin, și educatoarea era uimită: citea cursiv și număra până la o sută.
— De unde a apărut o fetiță atât de deșteaptă?
— A crescut cu tot satul, – am glumit.
Mândria unei mame
Școala a început cu împletituri lungi și panglici colorate. În fiecare dimineață i le făceam cu răbdare. Prima dată când am mers la ședința cu părinții, învățătoarea mi-a spus:
— Irina, fetița dumneavoastră e excepțională. Copii ca ea sunt rari.
Inima mi-a tresărit de mândrie. Ana-Maria era lumina mea.
Anii au zburat. Fetița pe care o ridicasem din zăpadă a crescut într-o adolescentă înaltă, cu ochi albaștri ca cerul senin. Lua premii la olimpiade, profesorii o lăudau.
— Mamă, vreau la școala de medicină, – mi-a spus în clasa a zecea.
— E scump, draga mea. Cum ne descurcăm cu orașul și căminul?
— O să iau loc la buget! Vei vedea!
Și așa a fost. La absolvire am plâns – de bucurie și teamă. Pentru prima dată pleca departe, în oraș.
— Nu plânge, mami, – m-a îmbrățișat pe peron. – Vin în fiecare weekend!
Nu a fost așa. Venea mai rar, dar mă suna zilnic.
— Mamă, azi am avut anatomie! Și am luat notă mare!
— Bravo, puiul meu. Ai mâncat?
— Da, mamă. Nu-ți face griji.
Iubire și maturitate
În anul trei de facultate, s-a îndrăgostit. L-a adus acasă pe Rareș, colegul ei – înalt, serios. Mi-a strâns mâna ferm și m-a privit drept în ochi.
— Băiat bun, – am aprobat. – Numai să nu uiți de școală.
— Mamăă! – a râs ea. – Termin cu onoruri!
A ales pediatria, „ca să salvez copii, cum m-ai salvat și tu pe mine”, mi-a spus la telefon.
Venea acasă tot mai rar. Schimburi, examene, tineretea și orașul o țineau departe.
Adevărul care doare
Într-o seară, telefonul a sunat:
— Mamă… pot veni mâine? Trebuie să vorbim.
A doua zi a intrat în casă palidă, cu mâinile tremurânde.
— Au venit niște oameni la mine. Spun că sunt… părinții mei biologici.
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.
— Cum te-au găsit?
— Prin cunoștințe. Femeia a plâns. A zis că era prea tânără. Părinții au forțat-o să mă lase. Apoi a căutat toată viața…
— Și ce le-ai spus?
— Că mă voi gândi. Mamă… tu ești mama mea adevărată! Dar și ei au suferit…
Am strâns-o la piept, cum făceam când era mică.
— Cine te-a lăsat iarna în zăpadă? Cine a riscat să nu mai respiri?
— Ea a spus că m-a pus lângă cabană, crezând că vine cantonierul. Dar el fusese bolnav…
Am tăcut. Doar inima bătea, grea.
Două familii, o iubire
Câteva zile mai târziu, mi-a spus:
— Vreau să-i văd. Să știu cine sunt.
Am aprobat, cu inima strânsă. Avea dreptul.
Întâlnirea a avut loc într-o cafenea. Am așteptat în camera alăturată. Când a ieșit, ochii îi erau roșii, dar senini.
— Oameni simpli, mamă. Ea avea 17 ani. Părinții au amenințat-o că o dau afară. El nici nu știa că exist. Apoi viața a mers mai departe… dar nu m-a uitat.
Am mers pe străzi pline de liliac înflorit.
— Mamă, tu ești familia mea. Dar vreau să-i înțeleg și pe ei. Nu în locul tău. În plus.
Am zâmbit printre lacrimi.
La nunta ei cu Rareș, am stat la aceeași masă cu femeia care o născuse. Amândouă am plâns la primul dans.
— Mulțumesc, – mi-a șoptit. – Pentru fiica noastră.
— Mulțumesc, – am răspuns. – Că mi-ai dat șansa s-o iubesc.
Astăzi Ana-Maria e medic pediatru. Când i s-a născut prima fiică, mi-a pus numele: Irina.
— Mamă, ai grijă de ea? – a râs, întinzându-mi bebelușul.
— Sigur. Îi voi cânta ce ți-am cântat și ție.
Micuța mi-a prins degetul cu mânuțele ei calde. Exact cum făcuse și mama ei, în prima zi când am găsit-o în zăpadă și am știut: iubirea nu se alege. Ea doar există.