„— Ce-i aia? — M-am oprit la jumătatea drumului spre gară, ascultând cu atenție.
Un plâns venea din stânga — liniștit, dar persistent. Vântul de februarie îmi gâdila ceafa și-mi flutura marginea paltonului. M-am întors spre calea ferată, unde, pe fundalul zăpezii albe, se distingea o cabană întunecată și abandonată a cantonierului.
O Descoperire Subită
O pătură zăcea chiar lângă șine. O pătură veche, murdară, cu o mânuță minusculă ieșind de sub ea.
„— Dumnezeule… — Am ridicat-o de jos.
O fetiță. Cam de un an, poate puțin mai puțin. Buzele îi erau albăstrui, dar respira. Plângea abia audibil — aproape fără putere.
Mi-am deschis paltonul, am strâns bebelușul la mine și am alergat înapoi în sat — la paramedicul Marya Petrovna.
„— Zina, de unde ai luat-o? — a luat ea cu blândețe copilul.
„— Am găsit-o lângă șine. Zăcea pur și simplu în zăpadă.
„— Abandonată, deci. Trebuie să anunțăm poliția.
„— Ce poliție! — Am strâns fetița din nou la piept. — Va îngheța pe drum.
Marya Petrovna a oftat și a luat lapte praf din dulap.
„— Asta va fi de ajuns pentru acum. Ce plănuiești să faci în continuare?”
Am privit fața minusculă. A încetat să mai plângă și și-a îngropat nasul în puloverul meu.
„— O voi crește eu. Nu există altă cale.”
O Viață Nouă
Vecinii șopteau pe la spatele meu: „Trăiește singură, treizeci și cinci de ani, ar fi trebuit să se mărite demult, iar acum adună copiii altora.” Mă prefăceam că nu aud.
Niște cunoștințe m-au ajutat cu actele.
Am numit-o Alyona. Această nouă viață, abia începută, mi se părea atât de luminoasă.
În primele luni, abia am dormit. Febră mare, colici, dureri de dinți. O legănam în brațe, îi cântam vechi cântece de leagăn pe care le țineam minte de la bunica.
„— Ma! — a spus ea la zece luni, întinzându-mi mâinile.
Am plâns. Atâția ani singură, și deodată — o mamă.
La doi ani, alerga deja prin casă, alergând după pisica Vasya. Devenea curioasă, băgându-și nasul peste tot.
„— Baba Galya, uite ce deșteaptă e fata mea! — m-am lăudat vecinei. — Știe toate literele din carte!
„— Serios? La trei ani?
„— Verifică singură!
Galya arăta una după alta literele — Alyonka le numea pe fiecare fără greșeli. Apoi a povestit o poveste despre găina Ryaba.
La cinci ani, a mers la grădiniță în satul vecin. O duceam acolo cu mașini de ocazie. Învățătoarea era uimită — citește fluent, numără până la o sută.
„— De unde a apărut o fată atât de deșteaptă?
„— Tot satul a crescut-o, — am râs.
Mândria Unei Mame
A început școala cu împletituri lungi până la brâu. În fiecare dimineață i le împleteam și-i asortam panglici la rochie. La prima ședință cu părinții, învățătoarea a venit la mine:
„— Zinaida Ivanovna, fiica dumneavoastră este extraordinar de talentată. Astfel de copii sunt rari.”
Inima mi-a sărit literalmente de mândrie. Fiica mea. Alyonushka mea.
Anii au zburat repede. Alyonka a crescut într-o adevărată frumusețe — înaltă, suplă, ochi albaștri ca un cer de vară senin. A câștigat premii la olimpiadele raionale; profesorii vorbeau frumos despre ea.
„— Mamă, vreau să merg la școala de medicină, — a anunțat ea în clasa a zecea.
„— E scump, fiică. Cum ne vom descurca cu orașul, căminul?
„— Voi prinde un loc la buget! — ochii ei străluceau. — Vei vedea!
Și așa a fost. Am petrecut absolvirea în lacrimi — de bucurie și de frică. Pentru prima dată, mergea departe — în centrul regional.
„— Nu plânge, mami, — m-a îmbrățișat la gară. — Voi veni în fiecare weekend.”
Bineînțeles că a mințit. Studiile au absorbit-o complet. Venea o dată pe lună, apoi mai rar. Dar mă suna în fiecare zi.
„— Mamă, am avut anatomie dificilă astăzi! Și am trecut cu brio!
„— Bravo, draga mea. Mănânci bine?
„— Da, mamă. Nu-ți face griji.”
O Iubire Studențească
În al treilea an, s-a îndrăgostit — de Pasha, colegul ei. L-a adus acasă — un tip înalt, serios. Mi-a strâns mâna cu încredere, m-a privit direct în ochi.
„— Băiat bun, — am aprobat eu. — Doar să nu-ți neglijezi studiile.
„— Mamă! — Alyonka s-a supărat. — Voi absolvi cu onoruri!”
După universitate, i s-a oferit să rămână la rezidențiat. A ales pediatria — a decis să trateze copii.
„— Tu m-ai îngrijit odată până m-am însănătoșit, — a spus ea la telefon. — Acum voi salva pe alții.”
Vizita satul mai rar. Schimburi, examene. Nu mă deranja — înțelegeam. Tinerețe, oraș, o viață nouă.
Adevărul Iese la Ieșeală
Într-o seară m-a sunat pe neașteptate. Vocea ei suna ciudat:
„— Mamă, pot veni mâine? Trebuie să vorbim.”
„— Desigur, dragă. Ce s-a întâmplat?”
„— Îți voi spune când ajung.”
Abia am dormit toată noaptea. Inima mea simțea necazuri.
Alyonka a venit palidă, cu ochii adânciți. S-a așezat la masă, și-a turnat ceai, dar mâinile îi tremurau atât de tare încât abia ținea ceașca.
„— Mamă, au venit niște oameni la mine. Ei spun… că sunt părinții mei biologici.
Cana mi-a alunecat din mâini și s-a spart pe podea.
„— Cum te-au găsit?”
„— Prin niște conexiuni, au căutat prin cunoștințe comune… Nu știu exact. Femeia a plâns. A spus că era tânără și nechibzuită. Părinții ei au forțat-o să mă abandoneze. Apoi și-a petrecut toată viața chinuită de regret. A căutat.”
Am tăcut. Așteptasem și mă temusem de acest moment atâția ani.
„— Și ce le-ai spus?”
„— Am spus că mă voi gândi. Mamă, nu știu ce să fac! — a plâns Alyonka. — Tu ești mama mea adevărată, singura! Dar și ei au suferit toți acești ani…”
Ținând-o în brațe, i-am mângâiat părul așa cum făceam când era copil.
„— Au suferit, spui? Atunci cine te-a lăsat iarna lângă șine? Cine nu s-a gândit dacă vei supraviețui?”
„— A spus că m-a pus lângă cabana cantonierului pentru că știa că el va veni curând să verifice șinele. Doar că el era bolnav în ziua aceea…”
„— Dumnezeule…”
Am stat îmbrățișate. Amurgul se îngroșa afară, pe fereastră. Vasya se freca de picioarele mele, mieunând — cerând cină.
Două Familii, O Iubire
„— Vreau să-i cunosc, — a spus Alyonka câteva zile mai târziu. — Doar să vorbesc. Să știu adevărul.”
Inima mi s-a strâns, dar am dat din cap:
„— Așa e, fiică. Ai dreptul să știi.”
Întâlnirea a fost stabilită într-o cafenea din oraș. Am mers cu ea — am stat în camera alăturată, așteptând.
A ieșit două ore mai târziu. Ochii îi erau roșii, dar privirea era calmă.
„— Deci, cum a fost?”
„— Oameni obișnuiți. Ea avea șaptesprezece ani. Părinții ei au amenințat-o că o vor da afară. Tatăl ei nici măcar nu știa că avea un copil. A ascuns asta. Apoi s-a măritat cu un alt bărbat, a avut încă doi copii. Dar nu a uitat de mine.”
Am mers prin orașul de primăvară. Aerul era plin de parfumul liliacului înflorit.
„— Vor să fie aproape. Să mă prezinte fraților și surorilor mele. Tatăl… biologic… este singur acum. Când a auzit de mine, a plâns.”
„— Și ce ai decis?”
Alyonka s-a oprit, mi-a luat mâinile în ale ei:
„— Mamă, tu vei fi întotdeauna mama mea. Cea care m-a crescut, m-a iubit, a crezut în mine. Asta nu se va schimba niciodată. Dar vreau să-i înțeleg. Nu în locul tău — doar ca să mă cunosc mai bine.”
Lacrimile mi-au umplut ochii, dar am zâmbit:
„— Înțeleg totul, dragă. Și voi fi alături de tine.”
M-a îmbrățișat strâns:
„— Știi, ea ți-a mulțumit. Pentru că m-ai salvat, m-ai crescut să fiu cine sunt. A spus că am devenit mai bună decât aș fi putut fi cu ea — o fată speriată, fără sprijin.”
„— Nu despre asta e vorba, Alyonushka. Eu doar te-am iubit. În fiecare zi. În fiecare minut.”
Acum Alyonka are două familii. Și-a cunoscut frații — unul a devenit inginer, celălalt profesor. Păstrează legătura cu mama ei biologică: uneori se sună, alteori se întâlnesc. Iertarea nu a fost ușoară, dar fiica mea este mai puternică decât oricine.
La nunta Alyonkăi și a lui Pasha, am stat la aceeași masă cu acea femeie. Amândouă am plâns urmărind primul dans al tânărului cuplu.
„— Mulțumesc, — mi-a șoptit ea. — Pentru fiica noastră.”
„— Mulțumesc, — am răspuns eu. — Pentru că mi-ai încredințat soarta ei.”
Alyonka lucrează acum la spitalul regional de copii, tratând micuți. Când s-a născut propria ei fiică, a numit-o Zina — după mine.
„— Mamă, ai grijă de nepoată? — râde fiica mea, dându-mi nepoata.
„— Desigur! Voi spune povești, voi cânta cântece de leagăn. La fel cum făceam cu tine.”
Micuța Zinocika îmi prinde degetul cu mânuțele ei mici, zâmbind cu gura ei fără dinți. Exact ca Alyonka cu mulți ani în urmă, când am ținut-o pentru prima dată și am realizat: aceasta este soarta.
Iubirea nu alege pe cine să numească a sa. Ea doar este — imensă ca cerul deasupra satului, caldă ca soarele de vară, eternă ca inima unei mame.