Gurile satului nu tăceau deloc când Elena, nepoata Anicăi Andreevna, s-a întors din oraș cu burta vizibil rotunjită. „S-a destrăbălat!” — șuiera Clara, soția fostului primar, răspândind bârfele ca un foc prin iarbă uscată. Fiul ei, Andrei, pe care Elena îl refuzase, își îneca supărarea în rachiu, iar satul prindea fiecare cuvânt ca pe o delicatesă, căutând rușinea în viața fetei care, nu demult, fusese mândria școlii.
Nimeni nu credea că această „păcătoasă fără neam și nume” ar putea avea altceva decât rușine — nici bărbat, nici viitor. Dar Elena și bunica ei tăceau, schimbând doar din când în când priviri încărcate de mister.
Clara, cu o mândrie fără margini, își imagina deja cum Elena va ajunge o proscrisă, iar Andrei — eroul care „ar fi putut s-o salveze”. Babele din sat, înflăcărate de vorbele ei veninoase, bârfeau că pruncul e „cine știe al cui”, sau poate chiar „cu vreo boală”.
Anica Andreevna strângea din dinți și alunga curioșii, iar Elena doar zâmbea:
— Bunico, să vorbească… ce ne pasă nouă?
Dar în aer plutea o presimțire — ceva avea să se întâmple, ceva ce va răsturna totul.
Și acel „ceva” s-a întâmplat în ziua în care satul a aflat că Elena a fost dusă la maternitate.
Dimineața în care trebuia să se întoarcă s-a transformat într-un adevărat spectacol. Sătenii, uitând de treburile lor, se perindau pe lângă casa Anicăi, întrebându-se: va veni singură? O fi abandonat copilul? Sau, poate, chiar va aduce „un negru”, așa cum cu răutate prevestise Clara?
Mulțimea din fața casei creștea, șoaptele deveneau tot mai puternice și, deodată, s-au auzit motoare pe uliță. Mai multe mașini — un lucru nemaivăzut pentru acea pustietate! Anica Andreevna a ieșit val-vârtej pe prispă, iar în urma ei… Elena, strălucitoare, cu un bebeluș în brațe, și lângă ea — el, bărbatul care i-a lăsat pe toți cu gura căscată…
CONTINUAREA 👇
În zilele ce au urmat, casa Anicăi Andreevna părea cuprinsă de o liniște aparte. Micuțul Alexei dormea liniștit în leagănul moale, iar Elena, mai împăcată ca oricând, își bea ceaiul dimineața în pridvor, cu soarele mângâindu-i obrajii. Radu, soțul ei, era acolo. O ținea de mână în public, o ajuta la treburile casei, vorbea cu respect cu bunica ei, iar sătenii nu mai aveau nimic de spus. În tăcere, înghițiseră fiecare bârfă pe care o răspândiseră. Clara, cea care declanșase toată răutatea, nu mai ieșea din casă decât cu capul plecat, iar fiul ei Andrei ocolea ulița Elenei de parcă ar fi fost blestemată.
Totul părea să se așeze.
Dar într-o după-amiază, liniștea a fost sfărâmată de sunetul unui motor scump. O mașină neagră, lungă și grea, s-a oprit exact în fața porții. Din ea a coborât o femeie în vârstă, elegantă, cu trăsături severe și ochi reci. Părul îi era strâns într-un coc impecabil, iar pe braț avea o poșetă scumpă, din piele fină. S-a uitat lung la casă, apoi la Elena, care ieșise pe prispă cu Alexei în brațe.
— Radu, — a spus femeia, iar tonul ei nu cerea explicații, — avem de vorbit.
Elena a simțit cum trupul i se încordează. Știa cine este. O văzuse o singură dată, de departe, în urmă cu doi ani, la o recepție unde Radu fusese invitat. Era mama lui. Femeia care îl renegase pentru că alesese o fată simplă, de la țară.
Radu a ieșit din curte, închis ca o fortăreață.
— Mamă, ce cauți aici?
— Nu-mi vorbi așa. Am venit să-mi cunosc nepotul. Știu că nu sunt binevenită, dar am dreptul să-l văd.
— Dreptul? Ai avut dreptul când mi-ai spus că dacă aleg dragostea, îmi pierd familia. Ai avut dreptul când n-ai venit la nuntă. Acum vrei să intri pe poarta asta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?
Femeia nu s-a clintit.
— Am greșit. Dar băiatul acela este sânge din sângele meu. Iar dacă tu nu vrei să-i oferi un viitor mai bun, atunci o voi face eu.
Elena, care ascultase totul din spatele gardului, a simțit cum îi clocotește sângele în vene. A ieșit în față cu copilul în brațe.
— Nu are nevoie de nimic de la dumneavoastră. Alexei are o mamă care l-a iubit înainte să se nască și un tată care a fost dispus să-și piardă totul pentru el. Niciun ban, nicio moștenire nu poate înlocui asta.
— Draga mea, — spuse femeia pe un ton de o falsă blândețe, — ai fi surprinsă ce pot cumpăra banii.
— Da, — a răspuns Elena, ținându-și copilul mai strâns la piept, — dar n-au putut cumpăra sufletul fiului dumneavoastră. Și nici n-o să cumpere al copilului meu.
Radu s-a întors spre mama lui, cu o privire de neclintit.
— Pleacă, mamă. Nu ești binevenită aici. Iar dacă vrei să-ți vezi nepotul, va fi doar când el va fi destul de mare ca să decidă singur. Până atunci, noi suntem familia lui. Nu tu.
Femeia a rămas nemișcată câteva secunde, apoi, fără un cuvânt, s-a întors și s-a urcat în mașină. Motorul a mârâit, și curând a fost doar o umbră de praf pe drum.
Când s-a lăsat seara, Radu, Elena și micuțul Alexei s-au așezat pe banca veche din fața casei. Cerul era limpede, iar luna scălda totul într-o lumină albă, tăcută.
— M-ai ales din nou, — a spus Elena, sprijinindu-și capul pe umărul lui.
— De data asta, pe viață, — a zâmbit Radu.
Și dincolo de toate bârfele, moștenirile și judecățile celor din jur, adevărul rămânea clar ca lumina lunii: dragostea, când e sinceră, nu are nevoie de explicații. Are nevoie doar de curaj.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.