Trei ani fără el. Trei ani în care fiecare seară a fost mai grea decât cea de dinainte, iar diminețile mai goale. Soțul meu, Alexandru, murise într-un accident stupid de muncă, lăsându-mă singură cu Maria, fetița noastră de doar trei ani pe atunci. Au urmat nopți în care plângeam în pernă să nu mă audă și zile în care zâmbeam cu buzele, dar nu și cu sufletul, doar ca să-i ofer ei o fărâmă de normalitate.
Mi-a fost greu. Mult mai greu decât le-am mărturisit vreodată celor din jur. Când îți pierzi jumătatea, nu doar casa se golește, ci și o parte din tine. Maria, micuța mea, a resimțit și ea absența lui, deși era prea mică să înțeleagă pe deplin. Se trezea noaptea strigându-l, îl căuta prin colțurile casei, iar mie îmi sfâșia sufletul de fiecare dată când trebuia să-i spun că tati nu mai vine.
Însă viața nu se oprește. Timpul trece, iar rănile încep, încet-încet, să se închidă. Nu uităm, dar învățăm să trăim cu dorul. Așa a apărut Andrei în viața noastră, într-o perioadă în care nu mai credeam că voi mai putea să simt ceva pentru altcineva.
Ne-am cunoscut la librăria de cartier, când Maria a răsturnat un teanc de cărți cu povești, iar el, cu un zâmbet cald și o privire blândă, a ajutat-o să le adune. A fost genul acela de moment banal pentru un străin, dar pentru mine a contat. Era prima dată când vedeam pe chipul Mariei un zâmbet sincer de copil de când plecase Alexandru.
Au urmat luni de discuții, plimbări în parc, seri în care Andrei ne citea povești și o făcea pe Maria să râdă. Știa să-i lege fundițele la păpuși, îi învăța jocuri de cuvinte și îi aducea ciocolată caldă când afară era frig. Pe mine m-a cucerit prin răbdare și atenție. Fără să grăbească nimic, fără să ceară, doar fiind acolo.
Acum două luni, am decis să ne căsătorim. Poate pentru unii părea pripit, dar simțeam că e momentul. Maria îl iubea, eu mă simțeam din nou femeie, nu doar mamă, iar Andrei părea că își dorește sincer o familie.
S-a mutat la noi acasă, în căsuța noastră veche, cu grădină mică și o pivniță în care nu coboram aproape niciodată. Totul părea perfect. Sau cel puțin… așa am crezut.
Într-o seară, după ce i-am făcut Mariei baie, am înfășurat-o în prosopul pufos cu prințese și am dus-o în cameră. I-am citit povestea cu Albă ca Zăpada și piticii, iar ea își strângea iepurașul de pluș la piept. La un moment dat, privirea i s-a schimbat, iar vocea i-a devenit șoptită.
— Mami… pot să te întreb ceva?
— Sigur, puiule. Ce s-a întâmplat?
A ezitat o clipă, apoi și-a mușcat buza și s-a uitat la mine cu ochi mari, în care se amestecau curiozitatea și teama.
— Noul meu tătic mi-a zis să-ți păstrez un secret. E bine asta?
Am simțit cum sângele mi se răcește în vene. Toți nervii din corpul meu s-au încordat.
— Nu, iubita mea. Tu știi că poți să-mi spui orice. La noi nu există secrete.
Maria a oftat și, fără să-și desprindă brațele de pe jucărie, a continuat:
— A zis să nu-ți spun, dar… ieri dimineață m-am trezit devreme. M-am dus să-l caut pe tati-Andrei, dar nu era în casă. L-am strigat. N-a răspuns. Apoi… l-am văzut… ieșind din pivniță cu o femeie.
Mi s-a tăiat respirația. Parcă pământul se învârtea în jurul meu. Nu puteam procesa. Pivnița? De ce ar fi fost acolo? Cu cine?
— Cum arăta femeia, puiule?
— Era foarte frumoasă, mami. Avea părul lung, blond, ca o prințesă, și o rochie roșie. Și mirosea frumos… a flori.
Am încercat să-mi păstrez calmul, deși inima îmi bătea nebunește. În noaptea aceea, după ce Maria a adormit, m-am dus în sufragerie, unde Andrei butona telefonul.
— Andrei… trebuie să vorbim.
A ridicat privirea și a clipit de parcă încerca să ghicească despre ce e vorba.
— Maria mi-a spus ceva… că ieri a fost o femeie aici și că ai dus-o în pivniță. Ce înseamnă asta?
A zâmbit strâmb, aproape forțat.
— Ah… da. Cred că s-a speriat degeaba. E vorba de o veche prietenă. A trecut scurt pe la mine. Voiam să-ți fac o surpriză, de asta n-am zis nimic.
— Ce fel de surpriză?
— Mă gândeam să transform pivnița în atelier pentru tine. Știu că mereu ai visat să ai un colț al tău pentru pictat.
Cuvintele lui sunau goale. Ochii mințeau. Îl cunoșteam deja suficient ca să-mi dau seama că îmi ascunde ceva.
A doua zi dimineață, Andrei a plecat devreme la muncă. Eu, cu inima cât un purice, am coborât în pivniță. De obicei nu intram acolo. Era un loc umed, cu cutii pline de lucruri vechi și păianjeni pe pereți. Însă de data asta… era diferit.
În colțul din spate, un raft nou apăruse peste noapte. Pe el — câteva umerașe cu haine de damă, dintre care una era o rochie roșie din satin. Pe un scaun, o ceașcă de cafea aburindă, de parcă cineva abia plecase. Mirosea a parfum dulceag, a migdale și iasomie.
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Andrei nu doar că îmi ascundea ceva, dar cineva locuise, în tăcere, în casa mea.
Și-atunci mi-am dat seama că nu mai pot să ignor. Urma să aflu adevărul. Oricât de mult ar durea.
Dacă ți-a plăcut povestea, distribuie-o! Poate cineva, undeva, are nevoie de un semn că trebuie să fie atent la oamenii din viața lui.