Într-o după-amiază senină de vară, în satul Valea Mălinului, ascuns între dealurile molcome ale Transilvaniei, biserica de piatră strălucea sub razele soarelui. Era o zi cum rar se mai vedea — lumina se filtra printre vitralii, iar parfumul proaspăt de iasomie și busuioc se amesteca în aer cu mirosul de tămâie. Sătenii, îmbrăcați în straie de sărbătoare, se adunaseră în lăcașul sfânt, pentru a fi martorii unei nunți mult așteptate. Maria și Alexandru urmau să-și unească destinele, iar emoția plutea în aer ca o ceață caldă.
Maria, cu chipul scăldat în lumina blândă a după-amiezii, pășea încet pe covorul de flori spre altar. Rochia ei, albă ca spuma laptelui, avea broderii cusute manual, cu modele de viță-de-vie și spice de grâu, simbol al rodniciei și belșugului. Părul des, castaniu, era strâns într-o cunună de flori de câmp, iar în ochii ei negri licărea o emoție pe care niciodată nu o mai simțise. Pe degetul inelar strălucea un inel vechi, din argint întunecat, cu o piatră roșie ca sângele. Era o bijuterie de familie, primită de la bunica ei, cu doar câteva zile înainte de nuntă.
— Ține-l, draga bunicii, că-i din vremuri vechi… să-ți poarte noroc, îi spusese bătrâna, privindu-i ochii cu o tristețe greu de ascuns.
Maria nu-i dăduse mare importanță atunci. Era prinsă cu pregătirile, cu rochia, cu florile, cu invitații… iar Alexandru o privea cu acea privire care o făcea să uite de lume.
În altar, preotul Damian, un om trecut bine de șaizeci de ani, cu părul alb și chipul brăzdat de riduri, își așezase cartea de rugăciuni pe masă. Se pregătea să înceapă ceremonia. Vocea lui gravă umplu biserica de ecouri când rosti primele cuvinte. Dar în momentul în care privirea i se opri asupra mâinii Mariei, ceva se întâmplă.
Ochii lui se măriră, și fața i se înăspri, de parcă ar fi văzut o năpastă. Mâinile i se opriră din mișcare, iar vocea i se pierdu în tăcerea grea ce cuprinse biserica.
— Nu pot… Nu pot continua… rosti el, cu glas uscat.
Un murmur se iscă printre săteni. Alexandru făcu un pas spre preot, încruntat.
— Ce s-a întâmplat, părinte?
Maria, simțind că privirile tuturor s-au abătut asupra ei, își privi neliniștită degetul. Inelul parcă strălucea mai puternic decât înainte, iar piatra roșie părea să palpite ușor.
— Acest inel… șopti preotul, arătând spre mâna ei. Nici nu trebuia să existe aici!
Bătrâna Elisabeta, bunica Mariei, tresări și își plecă privirea, iar lacrimile îi împânziră obrajii zbârciți. În biserică, o tăcere grea coborî peste oameni, ca o pătură de gheață.
— Ce e cu el? întrebă Alexandru, iar vocea lui, de obicei sigură, trăda o urmă de teamă.
Atunci, cu un oftat adânc, Elisabeta se ridică anevoie din strană. Femeia își duse batista la ochi și, cu pași grei, se apropie de altar.
— Inelul acesta… nu trebuia să mai fie purtat vreodată, zise ea cu glas tremurat. Face parte dintr-o poveste veche, pe care poate n-ar fi trebuit să v-o spun astăzi… dar iată că blestemele nu dispar dacă le ignorăm.
Toți cei prezenți își țineau răsuflarea. În colțul bisericii, câțiva bătrâni murmurau rugăciuni șoptite.
— În urmă cu mai bine de o sută de ani, străbunica Mariei, o fată frumoasă pe nume Anisia, purta acest inel în ziua nunții ei. Dar chiar în clipa în care a rostit jurămintele, o umbră neagră a trecut prin biserică, iar mirele ei, Damian, a dispărut fără urmă. Nici până în ziua de azi nu l-a mai găsit cineva… S-a spus că inelul era blestemat, dăruit de o vrăjitoare pe care străbunicul Anisiei o alungase din sat.
Elisabeta își înăbuși un suspin și continuă:
— De atunci, femeile din familia noastră care l-au purtat au avut parte de nenorociri, iar viețile lor s-au frânt în chinuri. Eu am ascuns inelul departe, dar… n-a fost să fie.
Maria își simțea inima bubuind în piept, iar un fior rece îi trecu pe șira spinării. Inelul de pe deget începu să o usture, ca și cum o flacără invizibilă i-ar fi cuprins pielea.
Alexandru îi apucă mâna.
— Maria, scoate-l. Acum.
— Nu… nu pot… strigă ea, încercând zadarnic să-l tragă.
Inelul părea să se fi încleștat, ținându-se cu putere de carnea ei. Preotul și Alexandru se apropiară și împreună încercară să-l desprindă. Deodată, un vânt rece, de neînțeles, trecu prin biserică, stingând câteva lumânări. Sătenii începură să murmure Tatăl nostru.
— Trebuie să-l aruncăm! strigă Elisabeta.
Cu un ultim gest de disperare, preotul Damian înfășură un ștergar în jurul degetului Mariei și, împreună cu Alexandru, smulse inelul. În clipa în care bijuteria atinse podeaua de piatră, un sunet ciudat, metalic și strident, răsună în biserică.
Toți tăcură.
Lumina păru să se schimbe, iar aerul deveni din nou cald, liniștit.
Maria își privi degetul roșu, dar arsura dispăruse. Alexandru îi strânse mâna, iar bătrâna bunică se aplecă, luă inelul cu grijă și-l puse în buzunarul șorțului.
— Poate că nu blestemul ne-a urmărit, ci frica de el… șopti Elisabeta, privind spre nepoata ei cu ochii umezi.
Preotul își drese glasul.
— Dacă sunteți siguri de iubirea voastră, putem continua.
Maria și Alexandru se priviră, iar în ochii lor nu mai era nici urmă de teamă.
— Eu sunt sigură de el, spuse Maria.
— Și eu de ea, adăugă Alexandru.
Ceremonia fu reluată, iar atunci când își rosteau jurămintele, soarele pătrunse din nou în biserică prin vitralii, colorându-le chipurile. Biserica vibra de cântări, iar lumina părea să danseze pe pereți, ca o binecuvântare.
La sfârșit, Elisabeta se strecură neobservată pe cărarea dintre dealuri și, acolo, într-un luminiș unde iasomia sălbatică creștea din abundență, îngropă inelul sub un pui de stejar.
Poate că blestemul fusese spulberat. Poate că dragostea adevărată chiar învinge orice teamă.
Și Maria și Alexandru au trăit împreună o viață lungă și liniștită, iar povestea nunții lor s-a spus în sat vreme de generații, nu ca o legendă înfricoșătoare, ci ca una despre iubirea care vindecă și curajul de a sfida trecutul.