Coborâm scările spre balul de absolvire, iar eu purtam rochia la care visam de luni întregi. Când am ajuns în sufragerie, am rămas fără suflare: mama mea vitregă, Carol, stătea acolo îmbrăcată exact cu aceeași rochie ca și mine. A spus că făcea asta ca să mă „sprijine”, dar zâmbetul ei plin de răutate trăda altceva. Ce s-a întâmplat în acea seară avea să-i dea jos masca și să schimbe totul între noi, pentru totdeauna.
Știi momentul acela când ceva pare prea frumos ca să fie adevărat? Ar fi trebuit să simt asta de la început în privința lui Carol. Dar când ai doar 14 ani și-ți lipsește mama, vrei să crezi în povești cu final fericit.
O relație construită pe iluzii
Voiam să cred că tatăl meu găsise pe cineva care să mă iubească cu adevărat, ca pe o fiică. Am greșit.
Doi ani în urmă…
După ce mama a pierdut lupta cu cancerul, tata s-a refugiat în muncă. Așa a întâlnit-o pe Carol, care lucra în contabilitate la firma lui de avocatură. Era frumoasă, cu părul blond mereu perfect aranjat și un zâmbet care cucerea pe oricine. Vocea ei dulce făcea pe toată lumea să aibă încredere în ea.
„A trecut și ea prin multe,” mi-a spus tata într-o seară, în timp ce mâncam pizza acasă. „Fostul ei soț a plecat când încercau să aibă copii. Înțelege ce înseamnă să pierzi pe cineva drag.”
O nouă familie?
Am vrut să mă bucur pentru tata. Chiar am vrut. După șase luni, când a cerut-o în căsătorie pe Carol, am fost alături de el chiar și la alegerea inelului.
„Ești de acord, scumpa mea?” m-a întrebat într-o seară. „Știu că e repede, dar Carol mă face să simt că trăiesc din nou. Și vrea să-ți fie o mamă vitregă bună.”
„Dacă te face fericit pe tine, tată, atunci și eu sunt fericită,” am răspuns sincer.
Nunta a fost mică, doar noi, sora lui Carol și câțiva prieteni apropiați. Carol strălucea în rochia ei albă, iar tata nu putea să-și ia ochii de la ea. În timpul jurămintelor, s-a întors către mine.
„Jocelyn, promit să te iubesc ca pe propria mea fiică. Vom fi o familie adevărată.”
Am plâns de fericire. În sfârșit, totul părea să se așeze pe făgașul potrivit.
Primii pași spre adevăr
La început, Carol chiar a încercat. Îmi punea în pachet bilețele cu mesaje drăguțe, mă ajuta cu temele, mă ducea la cumpărături pentru haine noi.
„Doar noi, fetele,” spunea ea cu un zâmbet complice. „Trebuie să fim unite.”
Dar, încet-încet, lucrurile au început să se strice. La început erau mici neglijențe: uita să-mi pregătească cina când aveam antrenament târziu, spăla greșit hainele preferate, iar când îi spuneam tatălui, plângea spunând că încearcă să fie o mamă bună, dar nu reușește să fie perfectă ca mama mea adevărată.
Tata o consola mereu, iar eu mă simțeam vinovată că am adus vorba.
Apoi au venit criticile.
„Jocelyn, nu crezi că fusta asta e prea scurtă pentru școală?” spunea ea în fața tatălui. „Mă îngrijorez ce impresie transmiți.”
Când am fost acceptată în echipa principală de fotbal, a spus cu un ton tăios: „E drăguț, dar nu toată lumea poate fi bună la toate.”
Când tata și eu râdeam în timpul cinei, ea ne întrerupea: „Nu ai teme, Jocelyn? Nu putem lăsa notele să scadă pentru că te distrezi.”
Tata arăta confuz: „Carol, ea e doar un copil.”
„Știu, dragă, dar are nevoie de reguli. Limite. Doar îi protejez viitorul.”
Adevărata față a lui Carol
Când tata nu era prin preajmă, disparea vocea dulce. Se uita la mine cu dispreț, oftează zgomotos la fiecare cerere și îmi spunea că sunt răsfățată.
„Tatăl tău te-a răsfățat,” mi-a zis într-o zi când am vrut să-mi chem un prieten. „Crezi că totul se învârte în jurul tău.”
Când am încercat să-i spun tatălui, Carol se prefăcea șocată.
„N-am spus asta niciodată! Jocelyn, de ce ai inventa așa ceva? Am fost bună cu ea. Poate are doar dificultăți în a accepta o nouă figură autoritară.”
Tata m-a tras deoparte mai târziu. „Știu că e greu, scumpo. Dar Carol te iubește. Uneori când oamenii încearcă să ajute, nu iese bine. Mai încearcă o dată.”
Așa am tăcut. Pentru tata. Pentru că părea fericit, iar eu nu voiam să fiu cea care-i strică bucuria.
Dar Carol nu terminase încă.
Rochia de bal
Anul acesta era balul meu de absolvire. Economisisem de luni de zile de la jobul part-time la cafenea ca să-mi cumpăr rochia visurilor mele. Satin albastru miez de noapte, lungă, elegantă, cu decolteu tip barcă. Era scumpă, dar merita fiecare bănuț.
„Abia aștept să văd ce ți-ai ales,” a spus tata la micul dejun. „Fetița mea va fi o apariție.”
Carol a zâmbit cu un aer forțat: „Sunt sigură că vei arăta minunat.”
Am păstrat rochia ascunsă, așteptând momentul perfect ca-n filme, când voi coborî scările și toți vor rămâne cu gura căscată.
Momentul adevărului
Ziua balului am petrecut-o la salon, aranjându-mi părul și machiajul cu grijă. Era seara mea să strălucesc.
Am îmbrăcat rochia și mi-a venit perfect. M-am uitat în oglindă și m-am simțit sofisticată, elegantă.
Am urcat în vârful scărilor și am strigat: „Tată! Sunt gata!”
Dar la jumătatea drumului m-am oprit șocată.
Carol stătea în sufragerie, purtând aceeași rochie ca și mine.
„Oh, dragă!” a zis cu vocea aceea falsă, pe care am ajuns să o urăsc. „Ne-am asortat! Nu-i adorabil? Ca o mamă și o fiică adevărată!”
Tata era la fel de șocat ca mine.
„De ce porți asta?” am întrebat. „Adică—”
„Am crezut că e drăguț!” a tăiat-o ea. „Nu mi-ai spus ce rochie ai ales, așa că am ghicit. Și uite cât de bine am nimerit!”
Carol încercase să ghicească? Eu știu sigur că mi-a văzut rochia.
„Carol,” a spus tata încet, „nu crezi că e prea mult?”
Masca dulce s-a lăsat jos pentru o clipă, iar eu am văzut adevărata ei față: rece și calculată.
„Ei bine,” a spus ea, „dacă eu plătesc să stai sub acoperișul acesta, am tot dreptul să mă îmbrac cum vreau. Nu e seara ta mai mult decât a mea.”
Când tata a privit în altă parte, ea s-a întors spre mine și a zâmbit răutăcios.
„Nu-ți face griji, drăguțo. Nimeni nu se va uita la tine.”
Nu voi uita niciodată acele cuvinte. M-au durut adânc.
Am privit la tata, sperând la o reacție. Dar el părea pierdut și stânjenit.
„Ar trebui să plecăm,” am spus încet. „Data mea va veni în curând.”
Balul continuă
Balul trebuia să fie magic. În ciuda lui Carol, am decis să mă bucur. Marcus, cavalerul meu, a fost un gentleman desăvârșit, iar prietenele s-au adunat în jurul meu când au aflat ce s-a întâmplat.
„Mama ta vitregă poartă rochia ta?” a exclamat cea mai bună prietenă, Sarah. „E nebună?”
„E în regulă,” am spus eu, încercând să par curajoasă. „Hai să ne distrăm.”
Și ne-am distrat cu adevărat.
Apariția jenanta
La miezul nopții, Carol a apărut brusc.
„Am vrut să fac câteva poze cu fiica mea vitregă!” a anunțat tare. „Purtăm rochii asortate! Nu-i drăguț?”
Își schimbase părul să semene cu al meu și îmi copiaseră machiajul. Era o versiune stranie a mea. Oamenii au început să șușotească și să se uite ciudat. Mi-era rușine.
„Carol, ce faci?” am întrebat printre dinți.
„Te susțin! Hai să facem poza asta!”
Mi-a prins brațul și m-a tras spre cabina foto. Dar s-a împiedicat în tocul rochiei, a lovit masa cu băuturi, iar punch-ul roșu s-a revărsat peste rochia ei.
A căzut pe spate într-un aranjament floral, iar toți au tăcut privind scena.
„Doamne!” a strigat Sarah. „De ce poartă rochia mea? A încercat să mă copieze!”
Râsete au umplut încăperea. Cineva a început să facă poze. „Carol ciudata!” s-a auzit o poreclă instantanee.
Carol s-a ridicat greu și mi-a șuierat:
„E vina ta! Mi-ai înscenat totul!”
„Nimic nu e adevărat,” am răspuns calm. „Ți-ai făcut-o singură.”
A plecat furioasă, lăsând în urmă petale de flori. Mulțimea a început să aplaude.
O victorie neașteptată
Toată noaptea, oamenii au venit la mine să mă întrebe dacă sunt bine și să-mi spună cât de rău le pare pentru ce a făcut mama mea vitregă. În loc să-mi strice seara, Carol a făcut din mine centrul atenției – una pozitivă.
Acasă, Carol mă aștepta în sufragerie, cu rochia pătată și machiajul șters.
„M-ai umilit! Ai plănuit totul!” a țipat.
„Eu? Să te împiedici singură?”
Tata a apărut, obosit și confuz.
„Ce se întâmplă?”
Carol a arătat spre mine dramatic.
„Mi-a înscenat totul! A vrut să mă facă de rușine!”
„Tata, vrei să știi ce mi-a spus ea înainte de bal?”
„Jocelyn, nu…” a început Carol.
„Mi-a spus că nimeni nu se va uita la mine. A purtat rochia mea să mă rănească. A apărut la bal să arate tuturor că vrea să-mi fure momentul.”
Fața lui tata s-a albăstrit, apoi înroșit, apoi a luat o furie rece.
„Carol, e adevărat?”
„Doar am vrut să o susțin! Am crezut că e amuzant!”
„I-ai spus fiicei mele că nimeni nu o va privi? Ai încercat să o umilești în una dintre cele mai importante seri din viața ei?”
„E fiica mea,” a continuat el, „și tu i-ai distrus încrederea. Ar trebui să-ți fie rușine.”
Carol a vrut să răspundă, dar tata a ridicat mâna.
„Discutăm mâine. Acum urcă în cameră.”
Finalul
Carol a urcat furioasă, iar tata s-a întors către mine cu lacrimi în ochi.
„Îmi pare rău, scumpa mea. Ar fi trebuit să văd asta mai devreme. Ar fi trebuit să te protejez mai bine.”
L-am strâns în brațe.
„E în regulă, tată. Uneori oamenii își arată adevărata față când te aștepți mai puțin.”
A doua zi, am primit un mesaj de la Carol:
„N-am vrut să te rănesc. Am fost geloasă, ok? Tu ai tot ce am vrut eu cu tatăl tău. Ești tânără, iubită, încrezătoare. Am fost meschină. Îmi pare rău.”
Am făcut o captură de ecran, dar n-am răspuns.
Unele scuze vin prea târziu, iar unele răni nu se mai vindecă complet.
Am învățat însă ceva important: când cineva încearcă să-ți stingă lumina, universul poate să-i facă să se împiedice singuri de propria întunecime.
Și asta e cea mai frumoasă dreptate care există.