Luca avea zece ani și iubea gara cu o pasiune pe care mulți n-ar fi înțeles-o. Acolo, între sunetele de tren și pașii grăbiți ai călătorilor, simțea că lumea se mișcă într-un fel magic. Venea des — uneori cu colegi, dar cel mai adesea singur. Își lua un caiet, câteva foi de teme și se așeza pe banca de lângă linia trei, privind trenurile cum vin și pleacă, visând că într-o zi va merge cu ele în locuri nemaivăzute.
Într-o seară de vară, în timp ce soarele cobora încet spre orizont și vântul adia ușor prin gară, Luca s-a așezat în locul lui obișnuit. Nimic nu părea diferit — până când, lângă un stâlp, a zărit o fetiță micuță, ghemuită pe asfalt, cu ochii plini de lacrimi și un ursuleț ponosit în brațe.
Luca a clipit confuz. Se uita în jur, dar nimeni nu părea să-i dea atenție. Fetița plângea în tăcere, în lumea ei. Curiozitatea s-a împletit cu o senzație puternică de grijă, așa că băiatul s-a ridicat și s-a apropiat cu pași mici.
— Hei… ești singură? — a întrebat el cu blândețe.
Fetița și-a ridicat privirea. Avea chipul roșu de la plâns și părea speriată.
— Am pierdut-o pe mama… — a spus ea încet, strângând mai tare ursulețul.
Luca i-a zâmbit liniștitor și s-a aplecat la nivelul ei.
— Nu te îngrijora. Eu cunosc gara bine. Hai cu mine, mergem la paznici, ei știu ce să facă.
După câteva clipe de ezitare, fetița i-a întins mâna. Luca a luat-o cu grijă și au pornit împreună printre oameni grăbiți, care nu știau că, în mijlocul gălăgiei, se năștea o prietenie adevărată.
Când au ajuns la punctul de pază, Luca a spus răspicat:
— Am găsit-o plângând. Zice că nu-și mai găsește mama.
Agentul de serviciu s-a ridicat imediat de pe scaun și a luat-o pe fetiță de mână.
— Mulțumim, tinere. Cum te numești?
— Luca.
— Ai fost un adevărat om mare azi, Luca. Poți să stai puțin? Poate mama ei va vrea să te vadă.
Fetița a spus că o cheamă Maria. A fost dusă într-un birou, iar la difuzoare s-a anunțat rapid: „O fetiță de aproximativ cinci ani, cu păr castaniu, a fost găsită lângă linia trei.”
N-au trecut nici cinci minute și o femeie agitată, cu privirea înlăcrimată, a intrat în fugă.
— Maria! — a strigat, și fetița i-a sărit în brațe.
Luca a rămas într-un colț, privind cu sufletul plin. Mama fetei a venit spre el cu ochii umezi:
— Nu știu cum să-ți mulțumesc. Dacă nu erai tu…
— Am făcut doar ce trebuia, — a spus Luca simplu.
Maria s-a întors, cu ursulețul în brațe.
— Vrei să-l iei? Ca să nu mă uiți niciodată?
Luca a clătinat din cap, cu un zâmbet cald.
— Nu. Ursulețul tău e special. Trebuie să rămână cu tine. Dar dacă vrei, putem fi prieteni.
— Prieteni? Pe bune?
— Pe bune.
Câteva săptămâni mai târziu, Luca a găsit în cutia poștală un plic. Pe spate era desenată o floare, iar scrisul era colorat și stângaci:
„Dragă Luca, sunt Maria. Am început școala și am povestit tuturor despre tine. Învățătoarea spune că ai fost un erou. Ursulețul tău stă pe raftul meu, lângă cărțile de povești. Dacă vrei, mama zice că poți veni pe la noi. Avem prăjituri cu gem. Cu drag, Maria.”
Luca a citit scrisoarea de mai multe ori. Apoi s-a uitat în oglindă, și-a îndreptat spatele și a spus:
— Sunt doar un copil. Dar pot face o diferență.
Din acea zi, visele lui nu s-au mai limitat la trenuri și orizonturi. A început să viseze la oameni, la fapte bune, la cum un gest mic poate avea un ecou mare.
Maria și Luca s-au revăzut. Se întâlneau în parc, citeau împreună și desenau lumi imaginare. La un moment dat, mama Mariei — doamna Ileana — l-a întrebat:
— Luca, ce vrei să devii când vei crește?
— Nu știu sigur. Poate polițist. Poate profesor. Dar în primul rând, aș vrea să fiu un om bun.
Iar Ileana a zâmbit cu un nod în gât. Pentru ea, deja era.
Când Maria a împlinit șapte ani, Luca i-a făcut un cadou: un caiet plin cu povești și ilustrații create de el. Aventuri cu trenuri care zburau, păduri care șopteau și stele căzătoare care ascultau dorințele.
— Ești cel mai bun prieten al meu, — i-a spus Maria.
Și Luca a simțit că lumea întreagă s-a luminat în jurul lor.
Anii au trecut. Prietenia lor a crescut frumos. Luca s-a implicat în proiecte de voluntariat, iar Maria, pasionată de povești și desen, visa să devină scriitoare pentru copii.
La final de liceu, Luca a fost ales să țină un discurs. A urcat pe scenă, cu emoție și sinceritate:
— Totul a început într-o gară. O fetiță plângea. M-am apropiat și am întrebat: „Ești bine?” — și am descoperit că uneori, cele mai frumoase povești încep cu o întrebare simplă.
Sala a aplaudat. Iar în primul rând, Maria l-a privit cu ochii mari și plini de lumină.
Pentru că știau amândoi: viața te poate duce departe, dar prieteniile născute din bunătate rămân mereu aproape.
Căci uneori, tot ce trebuie ca lumea să devină mai frumoasă… e un copil curajos care întreabă: „Pot să te ajut?”