Mă numesc Diana și, timp de trei luni, am fost redusă la rolul de femeie de serviciu în propria mea casă. Fiica vitregă a soțului meu, Kayla, o tânără adultă de 22 de ani, a transformat totul într-un haos. Dar într-un final, a trebuit să-i arăt că răbdarea mea nu e infinită.
Eu și Tom, soțul meu, am clădit împreună un cămin cald pe Redwood Lane, unde duminicile erau pentru clătite, integrame și liniște. Fiul meu, Rick, era plecat la facultate, iar Kayla, fiica lui Tom dintr-o căsătorie anterioară, rămăsese cumva la marginea universului nostru.
N-am încetat niciodată să încerc să creez o legătură cu ea. Mesaje de ziua ei, invitații la ieșiri între fete, întrebări despre ce-și dorește de la viață – toate au fost întâmpinate cu răceală. Kayla nu era neapărat nepoliticoasă, ci complet detașată, ca și cum prezența mea nu conta.
Apoi, într-o seară ploioasă, l-a sunat pe Tom, plângând, cerând să vină “doar pentru o perioadă”. Fără să mă întrebe, el a fost de acord. „Casa asta va fi mereu și a ta”, i-a spus.
Trei zile mai târziu, Kayla a apărut ca o furtună – pantofi scumpi, valize mari, atitudine arogantă. A intrat fără prea multe saluturi și a revendicat camera de oaspeți, în care eu pusesem flori proaspete și lenjerie albastră. M-am oferit să-i servesc mâncarea preferată – o caserolă pregătită special pentru ea. A refuzat, spunând că a mâncat deja. Tava a stat o săptămână în frigider până am aruncat-o cu inima grea.
La început, am găsit doar un castron nespălat sau șervețele lăsate pe chiuvetă. Apoi au început să se adune: cutii de comandă la pachet, haine aruncate, pahare uitate în colțuri. I-am spus blând că mi-ar plăcea să fim atente la curățenie. A dat din umeri. „Ok. O să încerc.”
Dar nu a schimbat nimic. Tom zicea mereu: „Dă-i timp.” Însă timpul doar aducea mai multă dezordine.
Momentul care m-a răscolit a fost într-o duminică dimineață. Tom era plecat la golf, iar eu curățasem casa ca pe vremuri. Totul strălucea. Apoi am ieșit să culeg roșii și, când m-am întors, m-a izbit imaginea: resturi de mâncare, doze de suc, urme de chipsuri portocalii presate în covorul crem. Iar Kayla stătea relaxată pe canapea, cu picioarele sprijinite pe masa mea curată, cerându-mi clătite ca și cum eram angajata ei.
M-am uitat lung la ea și am spus calm: „Din păcate, nu mai avem amestec. Poate comanzi ceva.”
În acea seară, mi-am promis că dacă mă tratează ca pe un ajutor în casă, atunci voi înceta să fiu unul.
În zilele următoare, n-am mai atins nimic din ce lăsa ea în urmă. Ambalajele, vasele murdare, gunoaiele au rămas exact acolo. Marți, sufrageria părea un depozit de reciclare abandonat.
„Diana?!”, a strigat ea. „Ai uitat să faci curat?”
„Oh, nu, dragă. Asta nu e mizeria mea.”
A fost vizibil bulversată. Nu putea concepe că nu mai sunt la dispoziția ei.
Apoi am trecut la etapa următoare. Tot ce găseam – de la coji de banane până la șervețele folosite – ajungea în camera ei, frumos etichetate cu un bilețel ironic: „Am crezut că îți aparțin. Cu drag, Diana.”
A venit val-vârtej, ținând un măr stricat: „Ești nebună??”
„E al tău. N-am vrut să arunc ceva ce poate e valoros pentru tine.”
A rămas fără replică. Dar încă nu cedase complet.
Marțea următoare, am pregătit ceva special. I-am pus gunoiul ei din toată săptămâna în cutia de prânz: chipsuri goale, un șervețel demachiant, un măr stricat. Știam că va pleca în grabă, fără să verifice.
La prânz, telefonul meu a vibrat:
„DIANA, EȘTI NEBUNĂ?”
„Toți colegii m-au văzut cu GUNOI în cutie!!”
„Ce ai cu mine?!”
Am răspuns calm: „Am crezut că îți e dor de mizeria ta. Poftă bună! ❤️”
Seara, a intrat în casă tăcută. A privit în jur. A văzut, poate pentru prima dată, ce făcuse. Tom nu era acasă. Eram doar noi două.
„Diana?” a zis încet.
„Da?”
„Camera de zi arată… bine.”
„Mulțumesc.”
A urcat scările fără alte vorbe. Am auzit pași, zgomote mici. Parcă cineva punea lucrurile la loc, nu le abandona.
Dimineața următoare, casa era impecabilă. Farfuriile în mașina de spălat, hainele strânse. Kayla a apărut în prag.
„Am făcut curat.”
„Am văzut. Mulțumesc.”
A luat un măr și s-a îndreptat spre ușă. Apoi m-am întors către ea:
„Kayla?”
„Da?”
„Dacă vrei clătite vreodată… cere frumos. Asta era tot ce așteptam.”
A încuviințat. Nu a spus „îmi pare rău”, dar privirea ei spunea destul.
Au trecut două luni. N-o să fim cele mai bune prietene vreodată, dar ne respectăm. Spune „te rog”, spune „mulțumesc”. M-a ajutat la grădină, deși s-a plâns de unghii murdare.
Duminica trecută am făcut clătite împreună. A mâncat patru. A spus că au fost grozave. Și a zâmbit.
Tom m-a întrebat ce s-a schimbat. Ce am făcut.
Am ridicat din umeri și i-am zis:
„Uneori, ca să învețe, oamenii trebuie să vadă cu ochii lor dezastrul pe care-l lasă în urmă.”