Nimeni nu te pregătește cu adevărat pentru singurătatea care vine odată cu maternitatea. Toți îți vorbesc despre fericire, bebeluși adorabili și dragoste necondiționată, dar rareori cineva îți spune cât de izolat te poți simți când singura voce pe care o auzi toată ziua e plânsul copilului tău.
După nașterea lui Vlad, băiețelul nostru, viața mea a fost complet acaparată. Zi de zi, eu și el. Fără pauză, fără odihnă, fără un colț de liniște. Îl iubeam cu fiecare fibră din mine, dar acea iubire apăsa ca o piatră uriașă pe pieptul meu, mai ales când nu mai știam ce oră e sau când m-am spălat ultima dată pe cap.
Soțul meu, Andrei, venea târziu acasă și, deși nu o spunea direct la început, frustrarea i se citea pe față. Își făcea un sandviș, își scotea cămașa și își punea picioarele pe măsuța de cafea fără să vadă mormanul de haine sau chiuveta plină. Apoi, într-o seară, când Vlad avea vreo patru săptămâni și eu aproape că adormeam în picioare, Andrei a rostit ceva ce mi-a tăiat răsuflarea:
— Tu ești în vacanță, nu muncești toată ziua. Eu sunt cel obosit aici.
Am înghițit în sec și mi-am mușcat limba. Nu aveam energie pentru ceartă. Dar înăuntru, ceva s-a rupt. În noaptea aia, am scris o înțelegere. A doua zi i-am întins-o pe masă:
— Hai să facem schimb. O lună. Eu mă întorc la birou, tu rămâi acasă cu Vlad. Dacă e atât de ușor cum spui, n-ar trebui să fie o problemă.
Andrei a râs. A zis că e „curajos” din fire și că abia așteaptă o pauză de la stresul de la birou.
— Îți promit cina pe masă și casa ca-n reviste, o să vezi, mi-a zis, făcând cu ochiul.
Am bătut palma, am semnat acordul și l-am prins pe frigider. Avea să înceapă „vacanța” lui.
În noaptea dinaintea primei zile, Vlad s-a trezit plângând. M-am întors spre Andrei și i-am șoptit:
— E rândul tău. De azi începe luna ta.
Andrei a bombănit, dar s-a ridicat. Eu am adormit la loc, bucurându-mă pentru prima dată după mult timp de liniștea patului meu.
Dimineața, mi-am luat timp să mă aranjez. M-am simțit din nou om. Andrei trăgea de Vlad să-i dea biberonul, arăta obosit și confuz.
— Unde-i cafeaua mea? am întrebat în glumă.
— Cafea? Vlad a plâns jumătate de noapte. Nu am avut când, a zis el, frecându-și ochii.
— E doar începutul, l-am avertizat eu zâmbind.
La birou, am respirat din nou. Am vorbit cu oameni mari, am avut pauze adevărate, mi-am simțit creierul lucrând. Iar când m-am întors acasă… dezordine peste tot. Cină? Nici urmă. Andrei dormea cu Vlad lipit de piept.
L-am trezit încet:
— Promisiunile tale cu cină caldă?
— Habar n-am când s-a făcut seară. N-am mâncat nimic azi, a șoptit el vinovat.
— Prima zi. Mai ai 29, am spus eu, reținând un râs.
Săptămâna a trecut. La birou, colegii m-au întâmpinat cu entuziasm și deja mi se propusese un proiect nou. Acasă, însă, Andrei era din ce în ce mai… devastat. Nopți nedormite, plânsete interminabile, biberoane uitate în chiuvetă, haine murdare peste tot.
Într-o seară, l-am găsit stând pe podea, cu Vlad în brațe, încercând disperat să-l liniștească. Avea cearcăne adânci și părea cu 10 ani mai bătrân.
— Mă predau, a spus în șoaptă. E un haos. Nu înțeleg cum ai rezistat. Nici nu știu cum te mai ridicai din pat…
— Pentru că nu aveam încotro, i-am răspuns, așezându-mă lângă el. Și pentru că îl iubesc.
— Eu îl iubesc enorm, dar nu știam cât de greu e. Promit, de mâine caut bonă, menajeră, tot ce ai nevoie. Și facem schimb din nou. Vrei să te întorci la Vlad?
L-am privit în ochi. În acel moment, sinceritatea din privirea lui mi-a încălzit sufletul. Nu mai era aroganța aceea obosită. Era recunoașterea unui adevăr pe care mulți bărbați refuză să-l accepte: munca de acasă e muncă. Greu de dus, uneori imposibilă. Dar făcută din dragoste.
— Îți mulțumesc că în sfârșit ai înțeles, i-am spus blând.
— Sincer, nu știu cum mamele supraviețuiesc asta și mai vor și alți copii, a oftat el.
Am râs. Și ne-am ținut unul de altul pe podea, în camera copilului nostru.
A doua zi, Andrei a căutat bonă. A angajat și o femeie de serviciu. A început să se implice în hrănirile de noapte și, cel mai important, a început să-mi spună zilnic cât de mult mă apreciază.
Pentru prima dată după naștere, m-am simțit văzută. Ascultată. Valorizată. Iar dincolo de oboseală și haos, am știut că suntem o echipă.