Privirea ei – larg deschisă, șocată, pierdută – când am trântit cutia cu bijuteriile bunicii în mijlocul mesei, chiar în fața prietenilor ei, m-a făcut să simt că am făcut ce trebuie. Pentru prima dată, Sophia a simțit gustul consecințelor. Pentru prima dată… a fost pusă față în față cu realitatea.
Am crezut mereu că familia înseamnă sprijin, încredere și respect. Dar am învățat, pe pielea mea, că uneori exact cei din sângele tău pot fi cei care te rănesc cel mai tare.
Totul a început într-o zi obișnuită, când bunica mea, Ana, m-a sunat cu voce tremurată:
— Mara, știi cumva unde mi-s bijuteriile?
Am înghețat. Nu era genul de femeie care să-și piardă lucrurile. Din contră, era ordonată, atentă, cu o cutie veche de lemn în care păstra acele câteva obiecte de suflet: inelul de logodnă, colierul de perle al mamei ei, o brățară de aur primită de la bunicul la aniversarea de 40 de ani.
— Le aveam duminica trecută… azi am vrut să le privesc puțin, cum făceam mereu, dar cutia e goală, Mara… Nu mai e nimic.
Mi s-a strâns stomacul. M-am urcat în mașină fără să mai zic nimic.
Când am ajuns la ea, stătea pe canapea, cu acea cutie deschisă în față. Mâinile îi tremurau, iar privirea era pierdută.
— Bunico, cine a mai trecut pe la tine zilele astea?
— Doar… Sophia. Ieri.
Desigur. Sophia.
Sora mea mai mică. Mereu cea adorată, mereu cea scăpată de responsabilități, mereu cea care “merita totul”. Trăia pe datorii, avea conturile sparte și totuși refuza să muncească. Pentru ea, viața era despre aparențe, lux și capricii.
— Ți-a spus ceva de bijuterii?
— A zis doar că ar vrea să le probeze… dar n-am crezut că…
Vocea i s-a frânt și a început să plângă în tăcere.
Atunci am știut: nu puteam lăsa lucrurile așa.
Am condus direct la casa părinților noștri. Și acolo, în față, m-a așteptat dovada: un cabriolet roșu, strălucitor, nou-nouț.
Am intrat înăuntru, clocotind de furie. Sophia era în bucătărie, cu ochii în telefon.
— Unde-s bijuteriile bunicii?
N-a ridicat nici măcar privirea.
— Ce ai, Mara? Exagerezi. Oricum nu le mai purta!
— Le-ai luat. Le-ai amanetat, nu?
— Aveam nevoie de bani. Mașina era la reducere, o oportunitate! E vorba de imagine. Dacă vrei să fii luată în serios, trebuie să arăți bine. Bunica are pensie, n-are nevoie de coliere și brățări vechi.
N-am răspuns. Era clar: nu simțea vină. Nu simțea nimic.
Așa că am trecut la acțiune.
Planul
Pasul 1: Am așteptat să plece de acasă, apoi am cotrobăit în bucătărie după indicii. Știam că Sophia e dezordonată, iar chitanțele le împrăștia peste tot. Am găsit una mototolită, cu sigla unui amanet de lux. Bingo.
Pasul 2: A doua zi eram la amanet. Patronul, un domn în vârstă, a fost surprinzător de înțelegător.
— Probleme de familie? Se mai întâmplă… Din fericire, nu am scos încă nimic la vânzare.
Am scos economiile de urgență – aproape tot ce aveam. N-a fost ieftin, dar a meritat fiecare leu. Când am ținut din nou în palmă inelul bunicii, mi-au dat lacrimile.
Pasul 3: Lecția.
Am așteptat. Peste câteva zile, Sophia a dat o petrecere cu prietenii. Am apărut fără să anunț. Țineam în mână cutia pe care bunica o plânsese.
— Mara? Ce faci aici?
— Am venit să-ți returnez… „achizițiile”.
Am mers direct la masa din sufragerie și am trântit cutia acolo, în fața tuturor.
Prietenii ei au făcut liniște. Sophia a încremenit.
— Ce… ce-i asta?
— E ce ai vândut. Bijuteriile bunicii. Am dat aproape toate economiile mele ca să le recuperez. Pentru că eu chiar țin la ea.
Am privit-o în ochi. Nu se mai simțea superioară.
— Și știți ceva? — m-am întors spre prietenii ei. — Domnișoara asta a furat de la propria bunică ca să-și ia un cabriolet. Și n-a simțit nicio remușcare.
Privirile s-au înăsprit. Cineva a șoptit „Serios?”. Altul s-a uitat spre mașina roșie parcată.
Sophia m-a tras deoparte, furioasă și panicată.
— N-aveai dreptul să mă faci de râs!
— Dar ai avut dreptul să furi? — am spus. — Vei vinde mașina și îi vei da banii bunicii. Dacă nu, povestea asta va ajunge la mai mulți oameni decât ți-ai imagina.
A înțeles că nu glumesc.
Deznodământul
A doua zi a dus mașina înapoi. A primit o sumă mică, dar fiecare ban a fost dus bunicii. Iar ea, în bunătatea ei, a iertat-o.
Eu? N-am uitat. Iertarea e una. Încrederea – alta.
Nu poți cere iubire necondiționată în timp ce rănești exact persoana care te-a crescut. Și uneori, lecțiile importante trebuie date tare și clar.
Sophia spune azi că regretă. Poate e adevărat. Dar de atunci, n-a mai îndrăznit să-i ia bunicii nici măcar un ac de siguranță fără să întrebe.