— Lucas, poți să-i spui soției tale să dea muzica aia jos? — se răsti Hanna, soră-sa, cu vocea plină de reproș. — Mama deja are dureri de cap din cauza… zgomotului ăstuia experimental.
Am coborât volumul. Nu pentru că îmi poruncea Hanna, ci fiindcă o vedeam pe soacra mea apăsându-și tâmplele, ca și cum ar fi fost lovită de tunete. Ea era mereu în tabăra fiicei ei — în orice ceartă, orice insinuare, orice lamentație. Lucas, între timp, doar își ridică din umeri, plictisit de eterna dramă.
— Iartă-le, știi cum sunt.
Știam. După cinci ani în familia asta, știam totul.
— Emma, dragă, nu o lua personal, — interveni soacra, cu acea voce dulce care mă făcea să simt că înghit zahăr peste otravă. — Noi suntem oameni simpli. Ne place muzica liniștitoare, melodioasă… nu genul acela… agitat.
Am zâmbit politicos. Ce rost avea să spun că acel film pentru care compusesem coloana sonoră câștigase trei Oscaruri? Sau că apartamentul nostru, pe care îl considerau „realizarea vieții mele”, era doar o părticică din portofoliul meu imobiliar?
Pentru ei, eram și rămâneam fata săracă, fără familie, „salvată” de fiul lor.
— Apropo, — spuse Hanna, așezând ceșcuța de cafea pe farfurioară, — mâine e mare agitație la firmă. Vine patronul cel nou. Ține un discurs pentru toți angajații.
Lucrase ca secretară la „Câmpul de Aur” de ani de zile și se agățase de acel birou din centru cu disperare. Prestigiul ei se baza pe faptul că avea „intrări” în lumea bună a orașului.
— Proprietar nou? — ridică Lucas sprâncenele. — Nu era totul stabil acolo?
— Păi era… — se hlizi ea. — Dar s-a vândut totul. Acum, cineva misterios a cumpărat compania. Nu știm cine. Sincer, sper doar să nu ne scadă salariile. Tocmai mă gândeam să-mi rezerv Maldivele.
Îmi aruncă o privire tăioasă, de sus. Eu i-am răspuns cu calm. Pe chipul ei se citea acea siguranță superficială de sine: se credea cu mult deasupra mea.
În mintea mea, zâmbeam.
Cal troian. Așa zisese. Ironic. Nu se gândea nicio clipă că tocmai acea companie fusese achiziționată de mine.
— Maldivele sunt o alegere inspirată, — i-am zis simplu.
— Oh, Emma… tu nu pricepi. Voi trăiți… altfel. Noi ne învârtim într-un cerc în care prețurile nu contează.
A ezitat, căutând o formulare „elegantă”, dar ceea ce a ieșit a fost și mai dur:
— Nu vreau să fiu rea, dar cred că… e peste nivelul tău. Ai fi ca o musafiră stingheră.
Lucas a început să-și netezească o cută imaginară de pe tapet. Soacra a aprobat cu un gest din cap.
Am privit-o în tăcere pe Hanna: manichiura perfectă, ceasul scump, aroganța sculptată în ridicătura sprâncenelor. Nu-i trecea prin cap nicio secundă că întreaga ei lume devenise parte dintr-un business condus de mine.
— Poate ai dreptate, — am rostit, cu o urmă de ironie. — Sau poate că am propriul meu set de tacâmuri — mai interesante decât mesele la care ești tu invitată.
M-am ridicat:
— Scuzați-mă, trebuie să dau câteva telefoane legate de muncă.
În camera alăturată, am format un număr:
— Alex, s-au schimbat planurile. Mâine vin personal la „Câmpul de Aur”. Vreau să mă prezinți oficial ca proprietara. Și te rog… pregătește decizia de concediere pentru secretara directorului general. Hanna Stein. Motiv: incompetență și atitudine inadecvată.
Dimineață, Lucas m-a sărutat pe obraz:
— Mult succes la interviu, iubito!
Îi spusese că îmi caut un job part-time. Ideea că soția lui ar putea fi om de afaceri i se părea aproape de domeniul SF.
Mi-am pus un costum bleumarin, fără extravaganțe, coc jos, machiaj discret. O imagine de juristă, nu de investitor strategic.
Holul firmei fremăta de zvonuri. Alex era acolo, calm. Hanna, în mijlocul scenei, împrăștia bârfe:
— Zice-se că e un IT-ist bogat. Cine știe… poate ne pune să ne logăm la grâu.
Și atunci, m-a văzut.
Privirea i s-a oprit brusc asupra mea. În jur, s-a făcut liniște. Angajații se opriseră din mișcări și vorbe, simțind ceva ciudat în atmosferă.
Am pășit spre microfon.
— Bună dimineața. Numele meu este Emma Ion. Sunt noua proprietară a companiei „Câmpul de Aur”.
Șoc. Pleoapele Hannei clipiră rapid. Soacra n-ar fi crezut nici într-o mie de ani.
— Știu că ați auzit zvonuri. Vă înțeleg neliniștea. Dar azi suntem aici să le risipim. Această companie va merge înainte cu voi — pentru că voi sunteți esența ei.
Am continuat, explicând despre investiții, digitalizare, respectul pentru resursa umană, despre planurile pe termen lung. Când am terminat, aplauzele au fost lente, dar sincere.
Lucas mă aștepta la ieșire. Mi-a zâmbit:
— Ai fost fabuloasă.
♦♦♦
Peste câteva zile…
Biroul meu era gata: simplu, aerisit. Pe colțul mesei — flori de câmp și ciocolată. Un gest tăcut din partea angajaților.
Mă pregăteam de o nouă întâlnire. Le pregătisem o întrebare:
„Cum ar arăta, în viziunea voastră, o agricultură a viitorului?”
♦♦♦
Seara, la cină, eram doar eu și Lucas.
— Astăzi am lansat un program intern: „Câmpul de Idei”. Oricine are o propunere valoroasă o poate trimite. Cele mai bune vor fi premiate și puse în practică.
— Sună grozav, — spuse el, sincer impresionat.
În ochii noștri, dincolo de toate diferențele, exista același vis.
♦♦♦
O lună mai târziu, primele rezultate: feedback pozitiv, proiecte noi, un parteneriat pilot în Germania, digitalizare în logistică. Hester, responsabila pe acest sector, îmi trimise un mesaj:
„Mulțumim că ne-ai dat șansa să fim parte din schimbare.”
Am închis laptopul. Zâmbeam. Trecusem prin dispreț, subestimare, ironii. Dar fiecare pas fusese parte dintr-un plan.
Și cel mai important: nu mai eram singură. Aveam alături o echipă.
♦♦♦
Iar viitorul? Clar.
Extindem „Câmpul de Idei” în comunități rurale. Introducem tehnologii smart pentru ferme. Și nu ne oprim.
Pentru că uneori, în tăcere, în umbră, femeia pe care o credeau „prea săracă pentru cercul lor” poate deveni forța care le trasează direcția.