— În sfârșit, ai ajuns, — am murmurat, auzind cheia în broască.
Victor a intrat obosit, lăsând geanta jos cu un oftat. Trecuseră șapte luni de când plecase pe front. În tot acest timp, tăcerea fusese grea ca plumbul. Comunicam rar și puțin, mai mult din dorința mea de a-i păstra speranța vie.
Îi simțeam prezența înainte să-l privesc – un amestec de parfum vechi, praf și un aer greu de definit, parcă venit din altă lume. Aș fi vrut să-l strâng în brațe, dar aveam un copil în brațe și altul plângea deja în pătuț.
— Ce-i aici? — a rostit, privind în cameră. Ochii i-au trecut de la un pătuț la altul, apoi s-au oprit asupra mea.
— Avem gemeni. Băieți. A fost o surpriză, nici eu nu m-am așteptat.
A încremenit. Privirea i s-a golit de orice expresie. Nici nu s-a apropiat. Nici nu i-a privit. Era ca și cum în fața lui nu erau copiii lui, ci un obstacol pe care nu voia să-l recunoască.
— Ai numit asta surpriză? — a întrebat, aproape șoptind. — Am căzut de acord că vom avea un copil. Unul. Eu pe asta am mizat.
— Dar s-a întâmplat… A fost o minune. Două, chiar.
— Minune? — a râs scurt, fără bucurie. — Am stat luni întregi în nisip și praf, cu arma în mână, iar tu-mi spui acum că ai dublat povara? Aveam planuri, Ana. Viața mea… voiam altceva. Voiam să trăiesc pentru mine.
M-am uitat la el în tăcere. Nu aveam ce să-i spun ca să-l fac să înțeleagă. El n-a mai așteptat. Și-a deschis dulapul și a început să arunce haine în geantă, una câte una.
— Victor, nu poți pleca acum… Gândește-te bine! Sunt copiii tăi!
— Nu sunt decât o piedică. Tu i-ai vrut — tu să-i crești. Eu am terminat.
Și a plecat. Ușa s-a închis fără zgomot, dar în mine a făcut un ecou care avea să dureze ani.
La scurt timp, m-am mutat împreună cu gemenii în casa părinților mei, într-un sat liniștit. Nu aveam nimic în afară de brațele mele, de iubirea pentru copii și de hotărârea de a merge înainte.
Rareș și Dragoș au crescut frumos, ca doi stejari crescuți în același pământ, dar cu ramuri complet diferite.
Rareș era serios, meticulos și calm. Îl fascina meșteșugul, ordinea, îndemânarea. Învăța din priviri și reproducea perfect orice mișcare a bunicului.
Dragoș era vioi, îndrăzneț, plin de idei trăsnite. Se cățăra, inventa, aduna șuruburi și construia jucării din nimic. Era visător și curajos, mereu în mișcare.
Am muncit ca învățătoare în sat. Corectam teme noaptea și plantam legume ziua. Era greu, dar nu lipsit de sens. Și fiecare zâmbet al băieților îmi reamintea că alegerea de a merge mai departe fusese una bună.
Când o furtună de iarnă ne-a smuls rama unei ferestre, băieții, ajutați de bunicul lor, au construit una nouă. A fost prima lor lucrare împreună. Nu perfectă, dar trainică.
— O să facem cele mai bune ferestre din lume, mamă, — mi-a spus Rareș, uitându-se la lucrarea lor cu mândrie. Iar Dragoș a completat:
— Ferestre care n-o să cedeze niciodată, nici la viscol, nici la vreme rea!
Au trecut anii, și cei doi băieți s-au transformat în bărbați. Au pus bazele unei firme — Ferestre Durabile SRL — și au ridicat-o cu răbdare și trudă. Rareș conducea cu mintea, Dragoș cu sufletul. Eu mă mutasem într-o casă mică, construită chiar de ei, în apropiere de vila lor, și ajutam cum puteam — cu hârtii, cu copiii lor, cu sufletul.
Într-o zi, am ajuns la biroul lor cu mâncare de prânz. Dragoș m-a întâmpinat, zâmbind grăbit.
— Mamă, ne-ai salvat! Nici n-am apucat să mâncăm azi. Rareș intervievează de ore întregi.
Mi-am aruncat privirea în birou și am încremenit. Un bărbat trecut de prima tinerețe, cu o jachetă ponosită și mâinile tremurânde, stătea în fața fiului meu. Ceva în postura lui m-a făcut să simt un nod în stomac. Și când și-a întors fața, am știut. Era Victor.
Fostul meu soț. Bărbatul care ne părăsise.
Am ieșit din birou tremurând. Dragoș m-a prins de braț.
— Mamă, ce s-a întâmplat?
Am arătat spre ușă. Nu l-a recunoscut. Dar avea să o facă.
Seara i-am povestit totul. Rareș a spus doar:
— L-am angajat ca montator. N-am făcut legătura, dar mâine o va face el.
— Și ce facem acum? — a întrebat Dragoș, încruntat.
— Mergem mai departe. Ca întotdeauna, — a răspuns Rareș.
A doua zi, l-au chemat într-o sală de ședințe. Am vrut să fiu acolo.
— Ia loc, Victor, — i-a spus Rareș, privind fix în ochii lui.
— Aveți copii? — a întrebat Dragoș.
— Nu… — a răspuns ezitant. — Am fost mereu singur. Am crezut că e mai bine așa. Să trăiesc pentru mine. Dar m-am înșelat. Am pierdut tot.
Privirile lor nu l-au părăsit o clipă.
— Ai trăit pentru tine. Ai plecat. Ne-ai abandonat. Și totuși, iată-ne. Noi suntem fiii tăi. Cei pe care i-ai lăsat în urmă.
Victor a rămas mut. A încercat să spună ceva, dar nu a reușit. Lacrimile i-au umplut ochii.
— Nu vrem scuze. Nici explicații, — a spus Rareș. — Nu avem nevoie de tine. Ne-am descurcat fără tine. Dar azi, voiam să vezi cu ochii tăi cine am devenit.
Dragoș i-a întins o hârtie.
— Ești plătit pentru ziua de ieri. Acum poți pleca.
Victor s-a ridicat greu, cu spatele adunat sub greutatea anilor și a regretelor. Și a plecat.
Am rămas singuri în sală. Trei oameni. O familie.
Afara, soarele bătea în ferestrele fabricii pe care fiii mei o construiseră. Nu ne mai trebuia iertare. Nici închidere. Viața ne dăduse deja victoria — una tăcută, dar deplină.