Petrecusem șase luni întregi organizând fiecare detaliu al nunții. Rochia, locația, meniul, muzica — totul era ales cu grijă, în speranța unei zile perfecte. Însă cu doar câteva ore înainte de ceremonie, o surpriză neașteptată a bătut la ușa mea. Sau, mai bine zis, a fost lăsată discret, fără vreun sunet. Un plic alb, anonim. Înăuntru — un simplu stick USB cu un mesaj criptic: Vezi-mă.
Cu degetele tremurânde, l-am conectat la laptop. Apăsasem „play” fără să bănuiesc că acel fișier video avea să îmi răstoarne lumea cu susul în jos.
Imaginea s-a deschis cu Ted, logodnicul meu, într-o limuzină împreună cu prietenii lui. Toți erau în chef, deja amețiți, râzând și agitând pahare. Cineva striga „ultima noapte de libertate”, iar Max, prietenul lui cel mai bun, filma totul cu entuziasm. Ted încerca să se apere: „Dar eu o iubesc pe Tracy!” — iar răspunsul lui Max a fost o bătaie de joc mascată în glumă.
M-a trecut un fior. Vedeam cum Ted ezită, cum își lasă influențat raționamentul de ceilalți. Apoi, în camera de hotel, a intrat o femeie mascată. Muzică, urale, aplauze. Când i-a fost scoasă masca… am înlemnit. Era Sandy, fosta lui logodnică.
Și mai rău? A sărutat-o. Iar el i-a răspuns.
Fix în acel moment, cineva a bătut la ușă. Am oprit grăbită video-ul. La ușă era Max, zâmbind larg, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Când l-am văzut, mi-a fost greu să îmi stăpânesc dezgustul. Mi-a cerut pantofii lui Ted, pe care îi lăsase în camera mea. Am făcut ce-a cerut, dar deja știam prea bine: acest bărbat nu-mi era prieten.
După ce a plecat, m-am așezat iar în fața laptopului și am reluat filmarea. Urma scena în care Sandy îi spunea lui Ted cât de dor i-a fost de el. Și el nu doar că nu o respingea — dar părea prins în toată farsa. Până la un punct. A împins-o.
Am simțit o tresărire. Poate… nu a fost chiar ce părea? Tocmai atunci, mama m-a strigat panicată. Am coborât, doar ca să descopăr că tortul nostru de nuntă era o ruină — jumătate prăbușit, glazura peste tot.
„Ce facem acum?” întreba disperată. Nu mai aveam energie nici pentru furie. „Nu știu”, am șoptit, cu un gol în stomac.
Melanie, cea mai bună prietenă, a venit și a spus că poate repara tortul. Făcuse un curs de cofetărie, zicea. Mama s-a uitat la mine, dar eu abia mai puteam reacționa. „Faceți ce vreți. Nu-mi mai pasă.” M-am întors în camera mea și am închis ușa.
Nici nu știu cum am ajuns afară, coborând pe fereastră, cum făceam când eram adolescentă. M-am urcat în mașină și am plecat, simțind nevoia să fug de tot ce însemna ziua aceea.
M-am oprit într-un parc liniștit și am stat în liniște, până când am văzut siluetele lui Ted și Melanie apropiindu-se. Laptopul meu era în brațele ei. Max era și el în apropiere.
Ted m-a întrebat de ce am plecat. I-am răspuns scurt, arătând spre stick-ul USB. Melanie a spus că au încercat să deschidă fișierul, dar era parolat.
Am tastat parola și am dat din nou „play”.
L-am privit pe Ted în timp ce urmărea imaginile. Se încorda când Sandy îl săruta. Dar — și aici inima mea a ezitat — l-am văzut cum o îndepărtează. „Deci n-ai înșelat?”, l-am întrebat.
„Niciodată! Te iubesc, Tracy”, a zis el, apropiindu-se. Apoi a continuat: „Poate că nu mai avem ceremonia, dar am putea merge măcar la restaurant…”
Nu am răspuns. Simțeam că mai este ceva. Așa că am spus: „Așteaptă. Nu s-a terminat video-ul.”
Melanie a devenit brusc palidă. A încercat să mă oprească. Dar am insistat: trebuie să știu pe cine urmează să iau de soț.
Apoi, pe ecran… ea. Melanie. Cu Ted. În holul hotelului.
Se sărutau.
„Sunt atât de fericită că, în sfârșit, se întâmplă asta”, spunea ea. Iar el: „Doar să nu afle Tracy niciodată.”
Mi-am simțit genunchii moi. „Asta e motivul pentru care nu voiai să mai văd restul?” am strigat, vocea sfâșiată.
Ted dădea din gură scuze. Melanie plângea. Max, în schimb, a făcut un pas înainte: „Eu am filmat. Eu am trimis totul. Pentru că Tracy merită să știe adevărul.”
Ceea ce a urmat a fost un haos. Ted, furios. Melanie, rușinată. Max, calm. Eu? Terminată.
M-am ridicat. M-am uitat la toți trei. Și am spus doar atât: „Nu mai vreau să vă văd niciodată.”
Max m-a dus acasă. Pe drum, mi-a spus: „Îmi pare rău că n-am spus nimic mai devreme.” I-am răspuns fără să-l privesc: „Cel puțin acum știu. Și nu e pe banii mei — părinții lui Ted au plătit tot. Consider-o lecția lui.”
În loc să spun „DA”, în ziua nunții mele am spus „AJUNGE”. Și pentru prima dată în ultimele șase luni… m-am simțit liberă.