Ziua înmormântării bunicului meu a fost una din acele zile în care cerul pare că simte ceea ce simți și tu. Norii se adunaseră grei deasupra capului meu, iar aerul părea tras direct din pieptul meu. Ezra nu fusese doar bunicul meu. Fusese sprijinul meu, omul care îmi spusese mereu adevărul în față și mă ascultase când nimeni altcineva nu o făcea.
În timp ce oamenii își rosteau condoleanțele, majoritatea din politețe, abia îi percepeam. Strângeau mâini, își atingeau pălăriile și îmi adresau vorbe goale, în timp ce eu rămâneam lângă sicriu, încercând să păstrez în minte ultima imagine a celui care fusese singura mea ancoră în familie.
Mama mea, Lenora, și-a făcut simțită prezența imediat după slujbă. Nu plânsese. Era impecabilă, ca de obicei — parfum intens, ruj perfect, rochie aleasă cu grijă. M-a tras ușor de cot deoparte și, fără să-și piardă zâmbetul artificial, a intrat direct în subiect.
— Rhys, am auzit că bunicul ți-a lăsat casa. Ce gest frumos din partea lui… Dar trebuie să o dai surorii tale. Marianne are copii. Are nevoie de stabilitate. Tu ești tânăr, te descurci.
Am încremenit. Înainte ca vocea să-mi iasă din piept, simțeam deja că urmează o manipulare mai mare.
— Nu e casa ta, nu cu adevărat, a adăugat ea după o pauză. Dacă nu vrei ca lumea să afle… anumite adevăruri despre tine, îți sugerez să faci ceea ce trebuie.
Atunci mi-am dat seama că nu încerca doar să mă convingă. Mă amenința. Dar nu m-am clintit. Dacă își imagina că poate controla totul, greșea.
În zilele următoare, au urmat telefoanele, mesajele dulci și apoi cele încărcate de vinovăție. Marianne mi-a trimis poze cu copiii desenând pe podea, încercând să mă facă să cedez. Dar ceea ce a urmat a fost apogeul.
Am primit un plic oficial. O chemare în instanță. Mama mea mă dădea în judecată, susținând că nu sunt nepotul biologic al lui Ezra și că moștenirea mea e ilegitimă. În documente, recunoștea că avusese o aventură și că eu nu eram fiul bărbatului care m-a crescut.
Mi-am dat seama atunci că bunicul știa. Și se pregătise.
În ziua procesului, am pășit în sală cu o singură armă — un stick USB. Înăuntru era un filmuleț pe care îl înregistrasem cu Ezra cu câteva luni înainte. L-am ajutat să-l seteze, deși atunci nu i-am înțeles pe deplin intenția. Acum, însă, era clar ca lumina zilei.
Judecătorul a rulat videoclipul. Bunicul era în fotoliul lui preferat, cu fața luminoasă.
— Dacă vezi asta, Rhys, înseamnă că mama ta încearcă să-ți ia ce e al tău. Nu-mi pasă de testul ADN. Poate că nu ai sângele meu, dar ai fost mai nepot pentru mine decât oricine. Ai avut grijă de mine când nu puteam. Ai fost acolo. Iar acea casă este a ta.
Tăcerea din sală a fost totală. Nimeni n-a putut spune nimic. Judecătorul a închis cazul fără ezitare.
Adevărul spusese tot. Dar nu doar moștenirea a fost salvată.
Când mama a făcut acea plângere legală, a scos la iveală o aventură veche pe care o ascunsese cu grijă. Bârfele au început să circule. Oamenii de la biserică, prietenele din cercul social și rudele au început să se distanțeze.
Iar Marianne? Soțul ei, Tyler, a profitat de situație. A cerut custodia deplină a copiilor și a câștigat.
— Sincer, Rhys, n-a fost greu, mi-a spus Tyler când ne-am întâlnit într-un supermarket. Ea n-a fost niciodată pregătită să fie mamă. Dar copiii sunt bine acum. Mulțumesc pentru invitație, venim la grătar cu drag.
Marianne s-a mutat cu mama noastră. Două femei rănite de propriile alegeri, în aceeași casă, izolate.
Eu? Eu mi-am continuat viața în casa bunicului. Am renovat-o așa cum lui i-ar fi plăcut. Grădina era plină de lavandă, iar în bucătărie mirosea din nou a tocăniță și a amintiri.
Într-o duminică dimineață, am mers cu câinele meu, Cooper, la mormântul lui Ezra. I-am mulțumit. Pentru casă, pentru lecții, pentru tot ce mi-a oferit fără să-mi ceară nimic.
Nu aveam nevoie de confirmări din partea altora. Ezra fusese tatăl pe care nu l-am avut niciodată — iar sângele, până la urmă, n-a contat niciodată.