O văzusem pe Clara visând la ziua nunții încă de când era copil. Își desenase rochia de sute de ori – întotdeauna albă, cu dantelă fină și trenă lungă. Așa că atunci când m-a sunat cu vocea tremurând de fericire și mi-a spus: „Mamă, Raul m-a cerut! O să mă căsătoresc!”, am știut că urmează o perioadă plină de emoții, planuri și bucurii.
Eram încântată. Raul era parte din viața ei de cinci ani. Politicos, calm, cu un zâmbet cald. Părea bărbatul ideal.
Clara nu a vrut o rochie cumpărată din magazin. Își dorea ceva doar al ei, creat cu grijă, cu suflet. Iar cea mai bună prietenă a mea, Adriana, o croitoreasă desăvârșită, s-a oferit s-o facă. A lucrat luni de zile la ea – fiecare perlă cusută cu răbdare, fiecare detaliu gândit pentru Clara. Ultima dată când o văzusem, rochia era o capodoperă: satin de culoarea fildeșului, aplicații delicate, o trenă ce părea că plutește.
Așa că atunci când Adriana a sosit cu cutia mare în dimineața nunții, eram nerăbdătoare s-o văd din nou. Am ridicat capacul… și m-am blocat. Rochia era neagră. Neagră complet. Un negru profund, fără nicio urmă de lumină.
— Adriana, ce-i asta?! am șoptit, simțind cum mi se usucă gâtul.
Ea mi-a luat mâna și mi-a spus calm: — Ai încredere în Clara.
M-am întors spre fiica mea, convinsă că urmează o explozie de nervi sau o criză. Dar Clara era liniștită. Se uita la sine în oglindă, ca și cum totul era exact așa cum trebuia să fie.
— Ce se întâmplă, iubita mea? am întrebat, cu glasul abia auzit.
Clara s-a uitat la mine, iar în ochii ei era o durere veche, adâncă.
— Trebuie să fac asta, mamă. E singura cale.
Am vrut să protestez, să o opresc, dar totul se punea în mișcare. Muzica a început, invitații așteptau afară, iar Clara, în rochia aceea ca o tăcere de doliu, mergea spre alee.
Trandafirii ivorii, lumânările tremurând ușor, cvartetul care cânta discret – totul părea desprins dintr-un vis. Doar că visul devenise, pentru mine, un coșmar tăcut. Oamenii șușoteau, fără să înțeleagă ce văd. Iar când Clara a apărut, pașii ei liniștiți, trenul negru ștergând petalele albe de pe alee, fiecare privire s-a întors spre ea.
Raul a încremenit. Zâmbetul i-a dispărut ca fumul. Mâinile i s-au lăsat pe lângă corp. Arăta ca un om care tocmai a văzut viitorul pierzându-i-se în față.
Am știut. Nu mai era nicio îndoială. Clara trăia o poveste pe care o văzusem cândva împreună, într-un film vechi. O mireasă în negru, care își plângea singură dragostea înșelată.
Oficiantul, confuz, și-a curățat gâtul și a început. — Ne-am adunat astăzi pentru a fi martori la…
Raul a încercat să zâmbească.
— Clara, ce-i cu rochia asta? Ce se întâmplă?
Clara nu a răspuns. S-a uitat doar înainte, calmă, dreaptă. Ceremonia a mers mai departe, dar nimeni nu asculta cu adevărat. Toți așteptau momentul în care ceva avea să se rupă.
Și a venit.
— Clara, vrei să-i spui ceva lui Raul? a întrebat oficiantul.
Ea a ridicat privirea, l-a privit drept în ochi și a rostit:
— Prin această rochie, îngrop toate speranțele și visele legate de această căsnicie. Pentru că iubirea adevărată nu minte. Nu trădează. Nu dispare în nopțile târzii cu telefonul pe mut.
Un freamăt s-a auzit în sală. Raul a încercat să spună ceva, dar Clara a continuat:
— Am aflat totul. Acum trei zile. Mesajele, apelurile, minciunile. Am vrut să plec, dar mi-am dat seama că nu trebuie să mă rușinez eu. Așa că am venit. Să-ți spun că nu te mai aleg.
Raul a căzut în genunchi, implorând. Vocea i se rupea.
— Clara, te iubesc! Lasă-mă să explic!
Dar Clara a făcut un pas înapoi. A lăsat buchetul să cadă pe podea, exact în fața lui, și s-a întors. A pășit spre ieșire, fără să privească înapoi. Când a trecut pe lângă mine, mi-a întins mâna. Am luat-o și am ieșit amândouă, lăsând în urmă șocul și rușinea.
Afara, aerul era rece și limpede.
— Am făcut ce trebuia, mi-a spus Clara cu o voce stinsă. Nu mai puteam să joc teatru.
Am strâns-o în brațe, lacrimile curgându-mi pe obraji.
— Ai fost atât de curajoasă… Sunt mândră de tine.
Clara a zâmbit ușor, cu un amestec de durere și speranță.
— Într-o zi… voi purta alb. Când va fi alături de mine omul care mă iubește, nu doar mă minte.
Și atunci am știut: ziua aceea va veni.