Unii spun că sângele nu se face apă. Dar ce nu-ți spun este că, uneori, sângele îți poate îneca sufletul. Mă numesc Justin, am 26 de ani și, de când mă știu, am trăit în umbra surorii mele, Casey. Părinții noștri au făcut-o mereu centrul universului lor, iar eu? Eram doar… pe lângă.
Diferența dintre noi era de șase ani, dar prăpastia creată de favoritismul lor părea imposibil de trecut. Îmi amintesc perfect cum, în copilărie, marcam un punct decisiv la meciul de baschet, iar Casey se plângea, „din senin”, de o durere de stomac. Imediat toți ochii erau pe ea.
Când am terminat liceul, ea „suferise un atac de panică” legat de un interviu. Când am fost acceptat la facultate, iubitul ei o părăsise. De fiecare dată când aveam un moment important, ea avea o „criză” mai mare. Iar părinții o urmau, orbește, de fiecare dată.
„Justin, știi că sora ta are nevoie de noi,” îmi spunea mama, deja cu geanta pe umăr.
Tata doar dădea din cap, mângâindu-mă absent pe spate. „Ești băiatul puternic, nu?” Nu, nu eram. Și nu mai voiam să fiu.
Când am cerut-o pe Veronica de soție, am decis că e momentul să trag o linie. Am mers la ai mei, în aceeași bucătărie unde mâncasem ani de-a rândul singur, și le-am spus clar: „Mă căsătoresc în octombrie. Dar am nevoie să-mi promiteți că nu lăsați pe Casey să acapareze ziua asta.”
Mama a râs ușor, ca și cum am spus o glumă. Tata a ridicat din umeri: „E doar o nuntă, nu? Tai tortul, dansezi, gata.” Am simțit cum frustrarea mă arde, dar tot am sperat. „Promitem,” au zis în cor. Am vrut să-i cred.
Doar că, în săptămânile de dinainte, Casey a început iar. A criticat rochia domnișoarelor de onoare, decorurile, culorile… totul. Nici măcar nu era în alaiul de nuntă, dar se comporta ca și cum totul trebuia să se învârtă în jurul ei. Iar mama o susținea: „Casey doar încearcă să ajute, dragule.”
Ziua nunții a sosit, într-un octombrie însorit. Arnold, cel mai bun prieten al meu și cavalerul de onoare, era deja treaz și făcea cafea. „Azi e ziua ta, frate!” mi-a spus. Zâmbeam. Eram fericit. Veronica era tot ce îmi dorisem de la viață – cineva care m-a ales pe mine, nu pe altcineva.
Apoi, telefonul a vibrat. Un mesaj vocal de la mama. Îl redau în gând, pentru că nu-l voi uita niciodată:
„Justin, scumpule… Casey a observat o umflătură pe gâtul lui Buster, câinele ei. E în panică, plânge, tremură… știi cum e. Veterinarul nu o poate primi decât luni. Nu putem să o lăsăm singură. Îți dai seama, nu? Oricum, fă multe poze! Abia așteptăm să le vedem!”
Am rămas nemișcat. Arnold mi-a smuls telefonul când mi-a căzut din mână și, după ce a ascultat mesajul, a explodat. Nu mai văzusem vreodată atâta furie în el.
„Gata. Ajunge!” a spus, și a plecat hotărât. Câteva minute mai târziu, Veronica a intrat în cameră, cu rochia pe jumătate îmbrăcată, dar cu o determinare clară în priviri. „Arnold, fă ce ai de făcut,” i-a spus ea.
Și el a făcut.
Nunta a fost minunată. Familia Veronicăi m-a primit cu brațele deschise. Tatăl ei mi-a spus, șoptit, când i-a dat mâna fiicei: „Ești fiul nostru acum.” M-am simțit, pentru prima dată, cu adevărat ales.
După nuntă am plecat într-o cabană, complet izolați. Niciun telefon, nicio rețea. Liniște.
Când ne-am întors, telefonul meu a explodat. Sute de notificări, apeluri și mesaje.
Arnold postase videoclipul nunții: un montaj emoționant, cu muzică, momente frumoase și… vocea mamei mele rulând peste imagini: mesajul vocal. Promisiunea încălcată. Indiferența. Trădarea. Și o legendă simplă:
„Prietenul meu s-a căsătorit. Părinții lui au lipsit. Pentru că sora lui avea un câine cu o umflătură. Ascultați voi cât de mult le-a păsat.”
Reacțiile? Uluitoare. Oameni din toată țara comentau:
„Dureros.”
„Sunt în lacrimi.”
„Cum să faci așa ceva propriului copil?”
„Sora aia e toxică. Bravo lui Arnold!”
Mama m-a sunat imediat.
„Justin! Videoclipul! Toată lumea râde de noi! Casey e făcută meme-uri! Șterge-l!”
„Bună, mamă. Nu, nu-l șterg.”
„Te rog! Ne faci de râs!”
„Așa se simte adevărul, mamă. Voi v-ați făcut de râs. Eu doar l-am arătat.”
Casey a sunat și ea, furioasă.
„Mi-ai distrus viața! Cariera mea! Totul!”
„Nu l-am postat eu. Arnold a făcut-o. Pentru că e singurul care m-a tratat mereu ca pe un om.”
„Nu te-am tratat rău!”
„Mi-ai trimis mesaj în ziua nunții că nu merit nimic. Asta nu e răutate?”
„Tu ai fost mereu gelos pe mine!”
„Nu, Casey. Am fost doar fiul uitat. Fratele invizibil. Și m-am săturat.”
Am închis.
Ultimul apel a venit de la tata. „Fiule… dă-l jos. Hai să facem o petrecere, ceva…”
„O petrecere?” am râs. „Ai lipsit de la nuntă. Nu se repară cu o petrecere.”
„A fost o zi…”
„A fost ZIUA mea.”
Și am închis. Fără regrete.
Au trecut trei luni. Videoclipul are peste două milioane de vizualizări. Casey s-a mutat din oraș. Mama nu mai iese din casă. Tata încă încearcă să mă convingă să „trec peste”.
Dar adevărul e că am trecut. Am trecut peste durere. Peste nevoia de validare. Peste iluzia că iubirea lor era reală.
Veronica e familia mea acum. Părinții ei mă iubesc. Arnold e fratele pe care nu l-am avut niciodată.
Și într-o zi, am primit o scrisoare de la un tânăr necunoscut:
„Mulțumesc, Justin. Mi-ai arătat că nu sunt singur. Că nu trebuie să accept lipsa de iubire ca normalitate.”
Atunci am înțeles. Arnold nu doar că i-a expus. M-a eliberat.