Tot ce-mi dorisem era o zi frumoasă. O zi care să marcheze începutul unei vieți în doi — elegantă, simplă, dar plină de emoție. Nunta nu fusese ieftină, dar nu-mi părea rău pentru niciun leu cheltuit. Eu alesesem restaurantul, culorile, fotograful, florile, fiecare detaliu. Părinții mei mă sprijiniseră cum au putut, dar majoritatea banilor fuseseră din economiile mele. Era o zi pe care o plănuisem cu inima, pentru amândoi.
Luca și cu mine eram împreună de trei ani. Nu eram suflete pereche, dar eram un cuplu — sau cel puțin așa credeam. Aveam lucruri în comun: adoram muntele, filmele clasice, micul dejun târziu din weekend. Dar existau și diferențe, și cea mai enervantă dintre ele era pasiunea lui pentru farse. Glume de prost gust, uneori chiar umilitoare, pe care el le considera „nevinovate” și „amuzante”.
Eu? Le detestam.
I-am spus de nenumărate ori că nu-mi plac. Că nu e amuzant când cineva se simte mic, ridicol, rușinat. Am tăcut de multe ori, sperând că va înțelege în timp. Dar în ziua nunții, Luca a dovedit că nu mă ascultase niciodată cu adevărat.
Ceremonia a fost frumoasă. Simplă, intimă, cu jurăminte pe care eu le-am rostit cu inima tremurând. El părea emoționat, mi-a zâmbit cald și pentru câteva clipe am crezut că toate diferențele dintre noi se estompaseră.
Dar la recepție, totul s-a prăbușit.
Tortul de nuntă — un tort minunat cu trei etaje, cu cremă de unt și decoruri fine din flori de zahăr, ales cu grijă după zeci de degustări — a fost adus cu fast. Toți invitații s-au strâns în jur, telefoane ridicate, zâmbete largi, muzica oprindu-se pentru momentul festiv.
M-am apropiat de masă, zâmbitoare, pregătită să tai prima felie.
Și atunci, o împingere bruscă din spate m-a proiectat cu fața direct în tort.
A fost ca o explozie dulce și rece. Crema mi-a umplut nasul și gura, iar glazura s-a lipit de gene, de obraji, de rochia mea albă. Nu puteam să văd clar, dar auzeam hohotele — în special râsul lui. Un râs sincer, dezlănțuit, aproape răutăcios.
Când m-am ridicat încet, cu mâinile tremurânde, am văzut cum Luca râdea, ținându-se de burtă. Se uita la mine ca la un personaj de comedie, nu ca la femeia pe care tocmai o luase de soție.
— Hai, iubito! E doar o glumă! Nu te supăra, a zis, încercând să-mi prindă mâna.
Dar mâna mea era plină de frișcă și rușine. M-am tras înapoi, învăluită în stupoare și tăcere. Nu puteam să spun nimic. Nu voiam să fac un scandal în fața tuturor. M-am întors și am ieșit din sală, cu lacrimile amestecându-se cu fondul de ten topit și frișca ce-mi curgea pe gât.
Un tânăr chelner, vizibil stânjenit de scena care tocmai avusese loc, s-a apropiat și mi-a întins un șervețel curat. Nu a spus nimic. Doar m-a privit blând, ca și cum înțelegea tot fără să-i explic nimic. L-am luat cu un gest ușor din cap, apoi am ieșit în grabă din local și am plecat acasă. Singură.
Stăteam pe marginea patului, încă îmbrăcată în rochia pătată, cu voalul sfâșiat și rimelul întins. Nu aveam putere să mă ridic, nici să vorbesc. Nici măcar nu plângeam. Eram amorțită.
Câteva ore mai târziu, Luca a apărut. A trântit ușa, s-a uitat la mine și, în loc să-și ceară scuze, a început să țipe:
— Serios? Asta faci? M-ai făcut de râs! Toată lumea a văzut cum ai plecat ca o nebună. Era o glumă, Doamne! Ce-i cu tine?
Am inspirat adânc. — Ți-am spus de zeci de ori că nu-mi plac farsele. Ai promis că nu vei face nimic de genul ăsta la nuntă.
— Era un tort, nu o bombă! Ai exagerat complet. Mereu faci așa!
În acel moment, ceva s-a rupt în mine. Poate nu definitiv, dar iremediabil. Nu era doar despre o glumă. Era despre dispreț. Despre a nu mă asculta. Despre a nu-i păsa că m-a rănit. A doua zi, la prima oră, am fost la avocat.
Când i-am spus că vreau divorțul, a dat din umeri.
— Perfect. Nici eu nu vreau o nevastă care nu are simțul umorului, a zis cu un dispreț rece.
Părinții mei au fost devastați. Nu pentru că nunta s-a destrămat, ci pentru că m-au văzut suferind după ce am dat tot ce am avut mai bun unei persoane care nu m-a respectat niciodată.
Timp de săptămâni, am fost o fantomă. Nu răspundeam la mesaje, nu ieșeam din casă, nu suportam să văd vreo fotografie de la eveniment. Am șters totul: albume, postări, amintiri. Încercam să mă desprind de versiunea acelei mirese pline de speranță care fusesem.
Dar, ușor, ușor, am început să respir din nou. Făceam plimbări în parc, îmi cumpăram flori din piață, găteam pentru mine, pictam în liniște. Am învățat din nou cum e să te placi pe tine însăți.
Într-o seară liniștită, când mă uitam plictisită pe Facebook, am primit un mesaj:
„Bună. Nu știu dacă îți amintești de mine. Am fost chelner la nunta ta. Am văzut ce s-a întâmplat. Știu că nu meritai așa ceva.”
Am recitit mesajul de mai multe ori. Era el. Tânărul cu șervețelul. Cu privirea aceea sinceră, care atunci mi se păruse singurul lucru uman din toată scena.
Am răspuns simplu: „Mulțumesc. Chiar înseamnă mult.”
N-am așteptat să continue. Dar a continuat.
Zi după zi, mesaje scurte, apoi conversații lungi. Am aflat că îl cheamă Andrei, că studiază psihologia și că lucrează la nunți pentru a-și plăti studiile. Vorbeam despre cărți, muzică, despre familie, viață și răni.
Într-o zi, m-a invitat la cafea. Am fost nesigură, dar am acceptat.
Când l-am văzut în fața mea, zâmbind simplu, cu aceeași privire caldă, totul a părut firesc. N-a fost nevoie de scenarii sau declarații. Doar doi oameni care se vedeau cu adevărat.
Au urmat cine, plimbări, discuții la miezul nopții. Într-o seară, stăteam în apartamentul lui, mâncam pizza direct din cutie și i-am spus totul: de la glumele care mă răneau până la momentul tortului.
Nu a râs. Nu a minimalizat. Doar mi-a luat mâna și a ținut-o în a lui, ca și cum era ceva ce nu voia să scape.
— N-a avut niciodată dreptul să-ți facă asta, mi-a spus. Și nici să te piardă.
Astăzi, zece ani mai târziu, suntem căsătoriți. Locuim într-o casă mică, cu ușă galbenă și pervazuri cu flori. Plantăm roșii în fiecare primăvară — fără mare succes, dar cu râsete. Ne uităm la filme alb-negru, sub aceeași pătură.
Andrei lucrează ca psiholog. Eu pictez din nou și țin un mic atelier de artă pentru copii. Când spăl vasele, vine în spatele meu, mă cuprinde de mijloc și îmi șoptește la ureche:
— Tot mai frumoasă decât orice tort.
Și râd. Pentru că acum știu: iubirea adevărată nu te face să te simți mic. Te ține în picioare când tu nu mai poți.