Irina își dorise dintotdeauna să devină mamă. Pentru ea, maternitatea nu era un „pas firesc” în viață, ci un vis cu rădăcini adânci, încă din adolescență. Crescuse într-o familie modestă, unde dragostea mamei ei fusese cea mai mare comoară. Știa, deci, ce înseamnă să oferi afecțiune necondiționată.
La 28 de ani, însă, visul ei încă nu se împlinise. Trecuse printr-o despărțire dureroasă în tinerețe, iar de atunci viața amoroasă fusese un carusel de speranțe și dezamăgiri. Deși era o femeie atrăgătoare, delicată, și avea o carieră stabilă, simțea că îi lipsește ceva esențial.
Când un coleg de serviciu, Cătălin, i-a propus căsătoria, Irina a spus „da”. Nu din iubire, ci dintr-un fel de resemnare combinată cu dorința arzătoare de a avea un copil. Poate că, în timp, se vor înțelege. Poate că va învăța să-l iubească.
Însă căsnicia lor s-a dovedit a fi o iluzie tristă. Tensiuni, răceli, reproșuri mărunte. Irina nu simțea nimic lângă el. Când în sfârșit relația s-a destrămat, nu a plâns. Nu mai avea de ce.
Păstrase însă cel mai de preț lucru din acea uniune: o sarcină. A fost, poate, primul moment în care Irina a simțit bucurie sinceră, pură, după mult timp.
În fiecare seară mângâia burtica și-i spunea povești fetiței nenăscute. Își imagina cum vor merge împreună prin parc, cum o va învăța să își lege șireturile, cum îi va face codițe dimineața înainte de școală. Era fericită. Nu avea nevoie de nimeni altcineva.
Dar într-o zi, la un simplu control de rutină, totul s-a năruit.
— Nu mai sunt bătăi, doamnă, a spus medicul, cu voce stinsă.
Irina a simțit cum se prăbușește. Mintea i se golise, iar urechile îi țiuiau. Refuza să creadă. „Nu… nu… nu…” repeta în șoaptă.
A urmat o operație de urgență, iar recuperarea a fost o ceață densă, în care timpul nu mai avea sens. Când s-a trezit într-un salon alb, gol, un singur gând îi pulsa în cap: Nu mai e…
Doctorul a venit și i-a confirmat ceea ce deja știa.
Dar într-o zi, cu inima încă sfâșiată, Irina a cerut voie să viziteze secția de nou-născuți. Voia să vadă, măcar, chipurile altor copii. Poate că o va liniști. Poate că va închide o rană.
Trecând printre pătuțuri, a fost atrasă de plânsul ascuțit al unei fetițe. Micuță, cu obrajii roșii și pumnii strânși, părea abandonată. O asistentă tânără i-a explicat:
— Mama ei, o anume Natalia, a născut și a anunțat deja că nu are timp de copil. Vrea să se întoarcă la muncă cât mai repede. N-a vrut nici să o țină în brațe, nici să o alăpteze.
Privirea Irinei s-a oprit asupra fetiței. Nu știa de ce, dar simțea ceva profund. S-a oferit să o țină în brațe. A cerut permisiunea să o hrănească cu biberonul. Apoi să o legene. Și a făcut-o cu o blândețe pe care doar o inimă frântă o poate oferi.
Într-una dintre acele vizite, în timp ce fetița se liniștea în brațele Irinei, ușa s-a deschis și în salon a intrat un bărbat. Tânăr, îmbrăcat simplu, dar cu o privire caldă.
Când a văzut scena, s-a oprit în prag. A privit lung spre Irina, care ținea copilul cu tandrețe. Apoi, fără un cuvânt, s-a retras.
— El e tatăl copilei, i-a șoptit asistenta. — A vrut să o ia acasă, dar mama nu i-a dat voie. Ei nu mai sunt împreună. Și fata… e tot singur cu ea.
Zilele au trecut. Irina s-a apropiat tot mai mult de fetiță. Își spunea că e doar un gest de compasiune, dar în adâncul sufletului știa că simțea deja mai mult.
Când, în sfârșit, venise ziua externării, Irina s-a pregătit în tăcere. A coborât spre ieșirea spitalului cu pași grei. Nu avea pe nimeni care s-o aștepte.
Dar când a trecut de ușile glisante, a încremenit.
Pe trotuar, cu un buchet de lalele în mână și cu fetița în brațe, o aștepta bărbatul. Același. Cu ochii emoționați. Cu respirația tăiată.
— Bună, i-a spus el. Te-am văzut acolo, în salon. Cum o ții. Cum o mângâi. N-am mai dormit de atunci. Știu că e mult să cer… dar… ai vrea… să fii mama fetiței mele?
Irina l-a privit, fără ezitare. Și-a dus mâna spre obrăjorul cald al micuței și a zâmbit cu lacrimi în ochi:
— Sunt deja mamă.
Au ieșit împreună din maternitate, sub lumina blândă a dimineții. Irina își împlinise, în sfârșit, visul. Nu cum plănuise. Nu cum sperase. Dar poate… chiar mai frumos.
Iar Natalia? Ea a rămas cu prioritățile ei – cariera, imaginea, libertatea. Dar niciunul dintre acestea nu avea să o strige vreodată „mamă”.